Dacă ar trăi Eminescu…

Ar aşterne rînduri care ar isca mare scandal. Ar spune, de pildă, aşa: „Daţi-mi statul cel mai absolutist, în care oamenii să fie sănătoşi şi avuţi – îl prefer statului celui mai liber, în care oamenii vor fi mizeri şi bolnavi” (Timpul, 23 dec. 1877).

Citind el prin gazete serioase că leafa medie de azi nu e nici măcar o cincime din cît îţi trebuie ca să trăieşti omeneşte într-o lună, ar scrie iar negru pe alb: „Noi credem însă că un sistem care, oricît s-ar îmbogăţi «patrioţii», are de rezultat moartea reală a unei naţii, e tot ce se poate mai rău şi mai ucigaş ca sistem” (Timpul, 8 mai 1881). Ar fi la fel de indignat de „augmentabilitatea discreţionară a unui budget ale cărui cheltuieli sporesc în realitate, ale cărui venituri se îmflă fără realitate” (Timpul, 22 febr. 1880).

Dezamăgit, dacă nu dezgustat, de „ficţiunea parlamentară”, ar observa şi acum, în era ordonanţelor de urgenţă, că „regimul parlamentar s-a viciat la noi din zi în zi mai mult, încît miniştrii au ajuns astăzi în poziţia de-a putea guverna după placul lor, fără control de jos, fără control de sus” (Timpul, 22 febr. 1880).

Ca tot omul cu scaun la cap, ar fi îngreţoşat de vagul, golănia şi poşirca „tranziţiei”: „Chiar dacă epoca formelor goale, care domneşte…, s-ar putea explica, deşi nu justifica, prin cuvîntul «epoca de tranziţiune», e evident că sarcinile cu care tranziţiunea ne-a încărcat cu asupra de măsură ne dictează de a ne întoarce de pe calea greşită, de a privi în mod mai limpede starea adevărată a ţării, de-a judeca în mod mai limpede necesităţile ei” (Timpul, 17 febr. 1880).

Privind la servilismul cu care se adoptă modele şi soluţii care nu ni se potrivesc organic („o serie de fraze ieftene, copiate din gazete străine, din discursurile unor politicieni trăiţi şi crescuţi în alte ţări, a înlocuit şi înlocuieşte încă silinţa de-a învăţa singuri; raţionamente străine, răsărite din alte stări de lucruri, înlocuiesc exerciţiul propriei judecăţi” (Timpul, 17 febr. 1880), Eminescu ar clama din nou: „Ţinta noastră a fost totdeauna conservarea elementului naţional şi ocrotirea acestui element contra concurenţei excesive şi a propriei lui neprevederi” (Timpul, 6 dec.1881). Şi, ca un corolar: „Sau ţara aceasta să fie în adevăr românească, sau nici nu merită să fie” (Timpul, 6 aug.1881). Multe jurnale şi ONG-uri, însă, l-ar beşteli amarnic pentru asta şi l-ar acuza că vrea să rupă coaliţia şi să ne scoată din Europa. Nu l-ar lua nici un ştab în echipa de gazetari care-l însoţesc peste hotare. Precis ar fi numit „găozar“.

Contemplînd mănoasele holdinguri şi reclamele galeşe care ne-ndeamnă pe englezeşte să make things go better, într-o capitală atît de fandosită, încît nici hotelul din buricul tîrgului nu se mai cheamă „Bucureşti”, ci „Bucharest”, Eminescu ar mai scrie o dată: „Chestiunea de căpetenie pentru istoria şi continuitatea de desvoltare a acestei ţări este ca elementul românesc să rămîie cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste şi generoase, bunul lui simţ, c-un cuvînt geniul lui să rămîie şi pentru viitor norma de desvoltare a ţării şi să pătrundă pururea această desvoltare. Voim statul naţional, nu statul cosmopolit, nu America dunăreană” (Timpul, 17 dec. 1881).

Nu era şovin – punea doar condiţia elementară ca individul, de orice viţă ar fi, să fie loial, fidel şi devotat ţării: „Noi credem că e mai mult ori mai puţin indiferent dacă oamenii care supun desvoltarea lor proprie desvoltării naţionale a României sunt, în orice caz, de origină pură traco-romană sau dacă, într-un număr de cazuri, această origine nu este atît de proprie” (Timpul, 17 dec. 1881). Viziunea sa, nu etnocratică, era una de demnitate şi dominanţă naţională.

Dacă ar trăi azi Eminescu, ar fi foarte înjurat şi probabil că ar înnebuni mai repede.

Autor: George Pruteanu (Curentul, 18 ianuarie 2007)

Sursa: Foaie Națională
http://foaienationala.ro/dac-ar-tri-eminescu.html#more-8220