Aşa cum primăvara tresare în firul de iarbă, poezia răsare în floarea sufletului.
Din dragoste pentru frumos, un manunchi de condeie vă aduc ofrandă – Cuvântul – „55 poeţi contemporani – pagini alese” Editura Arhip Art, Sibiu, 2010, întru bucurie şi credinţă.
Vă invităm să luaţi loc la Masa Tăcerii şi să priviţi către Coloana Infinită a cugetării şi a scrisului românesc.
Tatiana Scurtu
PREFAŢĂ:
Cuvânt de bunăvoire – la naşterea unei noi antologii
VITRALIU ÎN FLĂCĂRI – ÎN NUMELE POEZIEI
Câte definiţii se pot da Poeziei? Memoria sufletului, Rugul Duhului Sfânt, Configuraţia sinelui, Înţelepciunea clipei, Limbajul memoriei…
Poezia poate ascunde în ea sufletul Luminii? Sufletul Luminii poate fi ascuns? Se vede că da. În intimitatea fiinţei, acolo unde aproapele şi departele se logodesc şi se cunună. Ea stăruie – halo reflexiv în jurul fiecărui nume şi ne conferă privilegiul de a fi, acum şi de-a pururi.
Poezia este bogăţia săracului, e cea mai de preţ avuţie pe care, cu iubire jertfelnică, autorul o depune obol, pe altarul sinelui, unde flacăra focului sacru luminează potirul cu vin şi pâinea cea suprafirească, pregătite de împărtăşire…
Un mănunchi de iubitori de frumos, legaţi cu noduri semantice de sublimul din ei înşişi, oferă prin această Antologie un dar nesperat: o fărâmă de miez ancestral, incandescent, care poate face lumea mai suportabilă.
„Îmbrăcaţi cămaşă albă şi scrieţi dimineaţa”- spunea poetul leton Imants Ziedonis.
Poemele cuprinse în această Antologie – sunt păsări albe, gata să-şi ia zborul în azurul nesfârşit. Un zbor săgetat de păsări măiestre – cuvintele. În fiecare pasăre sălăşluieşte un cuvânt de taină. Nu puneţi zăvoare la uşi. Singurătatea poemelor e ca un halo pe frunte de sfânt… Sufletul vorbei răsare din lut, se leapădă de umbre, aşa cum s-ar lepăda de întunericul nepământean al urâtului.
Într-o continuă stare de har, în sanctuarul de sine, poetul ne trimite braţul de crini parfumaţi, ademenitori şi îmbătători. Oficiind ritualul tăcerii, el se slujeşte de propriile arderi. Şi iată, ochii noştri văd!!!
Ce văd? Se întreabă, peste măsură de uimiţi, oamenii. Ce văd ei şi noi nu vedem? Ce aud ei şi noi nu prididim cu auzul? Văd lumina de sine izvorând, punctul pe (i)inimă… Trebuie să ai ochii limpezi, dar, limpede nu poţi vedea decât cu sufletul.
Poemele acestea sunt hohotele mâinilor, ecoul picăturii de linişte în apele lăuntrice. Albul memoriei capătă forme şi rotunjimi temporale.
Poezia uneşte, edifică, îmbunătăţeşte, strânge-mprejur, – oferă căldură, complicitate, alungă cât colo singurătatea.
Să ne bucurăm acum de noi înşine şi de cei dimprejurul nostru! În numele Poeziei!
Încă mai putem să mângâiem arbori, să primenim o fântână, să dăm nume unui copil, să mai hrănim un prigor, oficiind cu gesturi hieratice faptul de a sorbi culorile şi miresmele dintr-un lujer de crin.
Să ne câştigăm armonia, paradisul pierdut. Doar aşa vom putea, între o vremelnicie şi alta, să dăm naştere unui timp etern, al tuturor lucrurilor.
Şi, să ne câştigăm în felul acesta, dreptul la nemurire.
Poezia – dreptul nostru la spovedanie. Triumful asupra ispitei, asupra neputinţei, călcâiul gingaş strivind capul veninosului şarpe…
O taină a zămislirii spirituale…
Poezia, al cărei nume e tulbure şi seducător, suav melancolic precum glasul toacei din lemn de cireş, chemându-ne la ruga comună, ca sunetul tânguitor al limbii de clopot vestind ceasul vecerniei.
Nume dulce pentru buze neprihănite, duios şi alinător ca un cântec de leagăn.
La rostirea ei se deschid izvoarele, cerurile se spintecă în prăpăstii de-azur prea înalte, cele vremelnice se mistuie-n cele eterne, munţii se pot disloca şi rostogoli şi se pot înălţa iarăşi, maiestuoşi, într-o clipită.
În numele tău, Poezie, ne purificăm şi ne înnobilăm făptura. Ce melodie celestă!
Numele Poeziei aninat la piept pe dinăuntru. Ca să ne dea tărie în atingerea cu Infinitul. În care păşim, de la neliniştea lumii la pacea lui Cristos.
Ea ne distinge de celelalte fiinţe. Dar şi ne apropie de celelalte făpturi, înfrăţindu-ne, în numele aceluiaşi Dor mistuitor de frumos.
Poezia – cea care ne redă libertatea de a crede.
A te recunoaşte în altul, a-l recunoaşte pe altul în tine, fără a te confunda însă cu alţii, această empatie firească – ne este dată şi prin această Antologie de Poezie.
Naşterea acestui nou Prunc de Lumină este un eveniment benefic care îmbunătăţeşte destinul celor care-l aşteaptă. Orice naştere e o taină învăluită-n lumină duhovnicească, e un dar sublim din mâini divine. E un prinos sufletesc adus de creatori, Creatorului Suprem. Omagiu, ofrandă, jertfă. Pe rugul de linişte. Pe rugul iubirii.
O naştere în duh, o naştere spirituală, o sfântă plămadă de inefabil.
Cu dăruire jertfelnică şi cu o ardere pe măsură, se înfăptuieşte acest act sublim, într-o fericită comuniune de spirit, astăzi, prin acest volum – care ne înveşmântează într-o pace înaltă în care adâncul de sus se oglindeşte în adâncul nostru, ne deschide ochiul inimii şi ne întemeiază sufletul pe iubire.
Graţie muncii asidue şi jertfelnice a Valentinei Becart cea veşnic îndrăgostită de frumos, care a avut ideea generoasă de a aduna creatori de toate vârstele şi condiţiile, ne bucurăm astăzi împreună, de această naştere.
Gaudeamus, igitur!
Cezarina ADAMESCU
10 decembrie 2009
Să arzi…
pe altarul cuvântului, ardere când domoală şi blândă, când mistuitoare, aş îndrăzni să afirm, că este un privilegiu – nu tocmai la îndemâna oricui.
Unul dintre aleşii sorţii (Michelangelo) era în stare să-şi ardă degetele cu flacăra cu care îşi lumina drumul ( aşa cum scrie Octavian Paler), durerea incitându-l, determinându-l să creeze cu mai multă îndârjire. Cu cât „focul” va atinge corzile cele mai sensibile ale sufletului, ale trăirilor, cu atât poetul va aşterne pe hârtie cuvinte ce nu vor putea fi „stinse” odată cu trecerea invincibilă a timpului…
Eliberarea Cuvântului din temniţa logicii, raţiunii… îi este refuzată de multe ori. După mari sfâşieri în adâncul materiei… apare punctul luminos, momentul revelator când este smuls „vălul” de pe chipul adumbrit al semnelor… Cuvintele se deschid către cel ce le caută – într-o măsură mai mare sau mai mică – dar niciodată nu-şi dezvăluie pe deplin adevărata înfăţişare, adevărata semnificaţie…
… Tu, căutător de semne –
nici o mie de nopţi de nesomn
nu vor fi destule pentru a descifra
prima taină a devenirii…
Indiferent de obstacolele care apar în cale, forţa şi frumuseţea gândului aduc pe buzele însetate ale poetului – cuvântul – ce se înalţă biruitor peste toate anotimpurile. Poetul, acest Prometeu neînfricat, deschide porţile necunoscutului în căutarea spaţiilor pure, în căutarea magiei şi a povârnişurilor ispititoare… El este visătorul ce se hrăneşte cu propriul sânge nomad. Într-o lume a instabilităţii lucrurilor, a înfrângerii, rătăcind prin labirintul tenebros al sufletului – poetul simte nevoia să se confeseze. Poezia devine astfel o adevărată confesiune . Refuzând îngrădirea între limitele existenţiale, poetul îşi asumă în scrierea sa confruntarea cu marile întrebări ale fiinţării în faţa neantului… confruntarea cu trăirile sale, devorate, măcinate de căutarea neobosită a absolutului, a Căii neumbrite de îndoială.
Rod al imaginaţiei şi al sensibilităţii, lirismul ia naştere ( de cele mai multe ori) dintr-un amestec de speranţă şi strigăt, de iluminare şi chin, de pendulare între sacru şi profan… Privind în oglinda propriei conştiinţe, aparent detaşat, poetul (spirit incandescent, predispus introspecţiei şi meditaţiei) se opreşte o clipă, întrebându-se mirat: „ Cine eşti, imagine efemeră, chip de lut?”
Întrebarea odată rostită, nu poate rămâne fără ecou. Flacăra cunoaşterii bântuie conştiinţa poetului – neîmpăcat cu senzaţia „de vid metafizic” – acesta încercându-şi aripile şi zborul în „necunoscut”… în imaterial şi ilimitat. Purtând amprenta fragilităţii lucrurilor, eul lăuntric porneşte în căutarea certitudinii propriei identităţi, identitate „risipită într-o lume a aparenţelor”.
Poetul simte nevoia permanentă de a-şi îmbogăţi limbajul, de a găsi noi mijloace de expresie şi, astfel – Cuvântul scris – purtător de semnificaţii şi sonorităţi fine, profunzime, emotivitate radioasă… să aibă forţa să producă reverberaţii cu ecouri infinite în sufletul cititorului.
„… şi dacă se va afla, întâmplător, că strigătul de la
miezul nopţii nu este altceva decât un „scâncet”… zorii
se vor „spăla pe mâini” precum Pilat din Pont…”
Valentina Becart
DIN CONŢINUT:
CRISTINA ŞTEFAN, Iaşi
Ţara
Nu sunt poet!
Sunt doar un tril
Din nucul falnic
Din Haret
Ce-l îngâna încet
Bunicul meu
Emil.
Sunt doar un pas
Pe-alei de tei
Sub cerul violet
Ca-ntr-un tablou
Prin des Copou
Nu sunt poet.
Albă privire sunt
Spre-albastrul pur
De Voroneţ
Şi sunt un dangăt
Lung, molatec,
Din asprul clopotului
Cânt
De la Văratec.
Sunt foşnetul pădurii
Şi umbra ei prin raza
Din Haţeg
Sunt faurul armurii
Pământului s-o leg.
Şi sângele
Furtunii brici
Ce a lăsat o oază
De mereu şi-aici.
Nu sunt poet.
Dar sunt acasă
Sunt ale mele pâinea
Şi vinul de pe masă.
E-al meu ulciorul înflorit
Cu meşteşug,
Îmi place cântecul
De plug.
Iubesc
Şi cânt cu tot
Ce mă-nconjoară
Şi-mi fac din viaţă
Un poem
Aici, la mine-n ţară.
ALEXA GAVRIL BÂLE, Maramureş
SPERANŢE BĂLŢATE ŞI LUMINĂ
Numărând umbrele copacilor
căzuţi pentru biblioteci
unii rafturi, alţii cărţi
din ochiul pios alunecă-ţi-se
ruginite zâmbete
precum pietrişul într-o surpătură de munte
la raza lămpii fluturii murind
învaţă un preţ
mai mare decât al zborului: lumina
pe seară, încet coboară
ca pe umedul trunchi
al unei buturugi
bălţată ca o salamandră, speranţa
bătăile inimii
singura, mai nouă
retorică despre poezie.
CEZARINA VICTORIA ADAMESCU, Galaţi
UN MUGUR DE-ORHIDEE PRESAR-AM ÎNTR-O CARTE
Un mugur de-orhidee presat-am într-o carte
să-ţi lumineze versul pe care îl vei scrie;
păleau cuvinte albe, păleau petale moarte
dar focul din peniţă părea că te îmbie…
Cu lacrima din frezii eu ţi-am stropit obrazul
şi c-un surâs răbdarea ţi-am pus-o la oblânc,
când înfloreau lumine sfioase ca topazul
în tainiţele firii cutreierai adânc…
Şi dezgoliţi de umbre sub lespedea-nserării
alunecam alături, îmrăţişaţi în carte
simţind pe buze – roşu – acelaşi gust al sării
când despicam genunea în două-a Mării moarte.
Dar necuprinsu-acela, nici nu mai ştiu de vremu-l.
Îmi curge mir din gură, când îţi citesc Poemul…
DAN SÎRBU, Timiş
DIMINEŢILE LUMII
S-a născut cuvântul din lumină.
Lumina, mai apoi, a generat
Viaţa – iluzie cristalină –
Din praful căreia ne-am întrupat.
Ne-am zamislit istoria în timpuri
Rănite de războaie-n chip de hidră
Şi ne-am călcat şi umbra din nisipuri,
Rătăcitoare-n veşnica clepsidră.
Am inventat iubirea, suferinţa,
Speranţa îndrăgită ntr-o idee
Şi-n dimineaţa lumii doar credinţa
Ne-nvăluie cu albe curcubee.
Ne vom întoarce-n praful răspândit
Ermetic în clepsidre din trecut
Şi vom renaşte-n cei ce ne-au iubit
Ca să putem s-o luăm de la-nceput.
MARIANA ROGOZ STRATULAT, Iaşi
MI-S VISELE CĂRARE
Mi-s visele cărare ştearsă
când amintirile-şi revarsă
puhoi de ape, vorbe multe,
stau cerbii în poieni s-asculte
şi coarnele le cresc încet
ca rămurişul de făget.
Mi-s clipele într-o uitare
de naştere şi căutare
când stelele-au murit în ochi
şi melcul cântă de deochi,
de mers căzut pe brusture
şi pe urzici să usture.
Mi-s dorurile-ngrămădite
în vechile cântări cioplite
pe frunza neagră de cucută,
pe limba peştelui tăcută,
culcat în mare, în ocean
să-şi doarmă timpul cu alean.
MIRELA ŞOVA, Bucureşti
RĂBUFNEŞTE IARNA-N NOI
Stă ascuns în mine-un sloi
Netopit. Netulburat.
Răbufneşte iarna-n noi,
De spunem : „M-am săturat…”
Cum de-l ştiu? Puţin sclipind,
L-am zărit. Raza de har
Mi l-a arătat, glumind:
– Ca să ştii de el, măcar.
Ah, un sfat mi-ar trebui,
Să mă-ncurajez. Ceva…
– Uite cin va birui:
Cel ce capu-şi va pleca.
Ghiocelu, -atât de mic,
Neajutorat părea –
Dar se-nalţă şi pe frig –
O smerită floricea.
Sloiul nu se va topi,
De nu-i primăvară-n gând.
Când tristeţea va muri,
Flori vor răsări, curând.
TATIANA SCURTU, Călăraşi, Rep. Moldova
PEISAJ
Pian şi candelă de ceară
Acorduri vii de primăvară
Şi note umede din noi
Vibrează peste amândoi.
E o iluzie că sunt
În haină rece de cuvânt,
Cascadă zgomotoasă-n ierbi,
Ci-n trup de humă mă discerni.
Dintr-o minune o vioară,
Când rătăcirea mă-nfioară,
Întinsă între stea şi rouă
Mă frâng precum o coardă-n două.
Să strâng pre sufletu-ţi rebel,
Robind pământul infidel,
Îngeri cărunţi cu glasuri mute
Tăcearea noastră s-o asculte.
Vibrează peste amândoi
Şi note umede din noi,
Acorduri vii de primăvară,
Pian şi candelă de ceară.
Leave a Reply