Anul 1940. Vremea cireşelor coapte. Armata germană stă cu binoclurile spre Răsărit. Spre Uniunea Sovietică, mai bine zis. Pregătirile în vederea atacului din anul următor sunt meticuloase. Militarii nemţi nu se grăbesc, dar nici nu dau semne de resemnare. Se află dislocaţi/încartiruiţi în toate localităţile din zona limitrofă a Prutului. Şi aşteaptă. Aşteaptă ordinul de aplicare a planului Barbarossa, de invadare a colosului rus. Discută scurt şi cuprinzător cu Centrul, cu Periferia, prin staţii performante. Trasează, desenează şi cercetează o mulţime de hărţi. Soldaţii şi ofiţerii se comportă frumos şi respectuos cu noi. Cu aliaţii lor, adică!… Sigur că da! Nu?… Uite, tatăl meu (preotul din ziarul de ieri) şi mama mea (presvitera Mirica) au casă cu pridvor şi cu faţa spre soare-răsare, aici, în Bursucani, chiar lângă şosea! Tot aici, în acest sat, o subunitate militară germană şi-a stabilit cartierul până la definitivarea măsurilor de ofensivă! Comandanţii acestei subunităţi au cerut acordul tatălui meu să-şi amplaseze staţia/dispozitivele de transmisiuni în pridvor, cest loc fiind socotit a fi cel mai nimerit pentru telecomunicaţii! Doi soldaţi nemţi specialişti în domeniu îşi fac serviciul cu toată responsabilitatea! Însă, vorba aia, au necesitate să umble (şi ei) încolo şi încoace, ca doar n-ar să înţepenească lângă aparatură, nu? Şi, în absenţa lor, ne roagă/ne lasă pe noi, băieţii, să avem grijă, să-i anunţăm, adică, dacă sună ceva/cineva din mormanul de cabluri şi cutii!… Sigur că da! Nu?… Uite, de la deal de casă locuieşte un cireş uriaş, înalt până la nouri, doldora de fructe coapte ori care acum se coc! Şi cum să nu-ţi lase gura apă? Cum să nu-l crezi şi să nu-l ierţi pe Nică a lui Ştefan a Petrei, copilul nostru universal?… Uite, chiar acum se duc nemţii să mănânce nişte cireşe! Şi, după pofta/isprava asta, chiar acum îl întreabă pe tata cât costă, fiindcă vor să plătească! Desigur, tata-şi declină orice intenţie negustorească, respinge insistenţa prin care soldaţii vor să achite urgent valoarea în monete a cireşele consumate! Bineînţeles, mulţumirile celor doi sunt primite cu bucurie şi respect!… Uite, puţin mai târziu, chiar acum, transmisioniştii germani schimbă între ei (şi pentru noi) câteva vorbe de laudă, câteva priviri sincere… Apoi, desfac nişte cutii nemaivăzute şi nemaiauzite, şi ne dăruie câte o ciocolată la fiecare copil! Şi, lui tata, un pachet cu ţigări! Cireşul se uită şi bate din… ramuri!… Sigur că da! Nu?… Sunt Ion V. Răşcanu, fost învăţător şi director al şcolii din Bursucani!
Autor: Ion Zimbru
Sursa: Viața Liberă Galați
Leave a Reply