Cireșul copilăriei…

De 1 iunie anul trecut am simţit nevoia unei reveniri pe plaiurile copilăriei mele. Satul[1], cândva înţesat de puşti (atât dintre cei de‑ai locului, cât şi mulţi nepoţi veniţi de prin diverse colţuri ale ţării, lăsaţi de părinţii dornici să‑şi reanimeze viaţa de cuplu îmbâcsită de obligaţii şi responsabilităţi), acum îl găseam mohorât şi pustiit. Toate uliţele arătau la fel. Râsetele şi hârmălaia de ieri le mai puteai desluşi prin crăpăturile adânci ale pământului, însemnat – pe ici, pe colo – de bălegarul vitelor mereu înfomate, cu fiece an mai puţine, semn că satul îmbătrânise ireversibil. Se simţea dureros nevoia unei întineriri, dar nime’ nu părea să se îngrămădească a se aciua pe aceste meleaguri.

Tot urcând pe uliţa care mă apropia de casa bunicilor retrăiam fugitiv, îndepărtându‑mă de un prezent ce mă întrista din ce în ce mai mult, momente ale copilăriei, o copilărie însufleţită de iubirea familiei, de candoarea celor mici ‑ cei mărişori, peste zece ani, erau adesea puşi la diverse munci în gospodărie, în familiile foarte sărăcăcioase lucrau chiar şi la câmp, cot la cot cu părinţii ‑  antrenaţi în diverse jocuri care ne epuizau energia pe dealurile chemătoare la zbenguială, de mirosul pomilor înfloriţi pe care‑i scuturam cu nepăsare pentru a fi ninşi de petalele viu colorate şi atât de fine încât atingerea lor ne gâdila şi ne îmbia la fel de fel de boroboaţe şi câte şi mai câte… În cele din urmă, am ajuns acasă. Parcă totul se aplatizase: casa, coteţul, beciul… Era chemarea pământului care nu mai avea răbdare. Sunase invariabil goarna apusului. Bătrâna poartă din lemn de cireş, atacată vizibil de o ciupercă neiertătoare, stătea, la rându‑i, gata să cadă. Mă gândeam de ce se mai sinchisesc părinţii să o încuie, când la o atingere mai fermă s‑ar fi prăbuşit?!… Cu mirarea întipărită pe faţa transpirată îmi făcui curaj şi intrai în chiler[2].

Sunt singură, aşezată pe un mic taburet pe care se mai pot vedea urmele unei tapiţerii de piele întoarsă, la masa odinioară încărcată cu merinde moldoveneşti tradiţionale – sfârşitul de săptămână era cel mai aşteptat, când se tăia câte o pasăre sănătoasă, de obicei dintre cele care nu mai erau ouătoare, preparându‑se două feluri de mâncare: borş de găină cu tăiţei de casă, dres, după ce dădea în clocot, cu ou şi mult‑aşteptata friptură la tigaie. În centrul mesei trona mămăliga aburindă, pusă pe un cârpător cu o coadă lungă, în jurul căreia era răsucită o bucată de sfoară înnegrită şi ţeapănă de la atâta folosire. Desigur, nu lipseau niciodată plăcintele poale‑n‑brâu, delicatesele bunicii.

Zilele lungi de început de vară le petreceam totdeauna la bunici. Predispusă la acest dulce şi ademenitor dor de depărtare, ochii îmi rămân aţintiţi la locul în care era odată un cireş tânăr, acum doar un lemn uscat şi despicat de fulger. Fusese plantat chiar de bunica mea cu ani mulţi în urmă în grădina din faţa prispei. Acea neuitată prispă, unde învăţasem să socotesc şi să silabisesc cuvinte scrise de bunicul meu, înşirate de‑alungul ei, înainte de a‑şi lua bocceluţa cu cele necesare unei zile de muncă aspră la câmp. Şi acum mă întreb cum de putea vedea când abia de apucase să se audă primul cântat de cocoş???  

Din străfundul unei lumi adormite parcă de secole, auzii un îngânat, un fel de cântec de copii: Fetiţa mea, bine‑ai venit! / Eu sunt bătrân şi ostenit, / Cândva cireşe‑n dar primeai / Şi an de an frumos creşteai…

*

Pe un ţolic[3] viu colorat, aşezat pe prispa din faţa unei case vechi din chirpici, atent îngrijită, petrecea de vreun ceas o fetiţă. Cu veşminte uşor uzate dar curate, părul negru legat cu o basma roşie, semn de protecţie împotriva deochiului[4], rumenă în obraji de la bătaia Soarelui de cireşar, tot îmbrăca şi dezbrăca o păpuşă, monologând neîntrerupt, afectuos şi cu seninătate. Să fi trecut de cinci anişori, nu mai mult. Cerceta atent cu privirea fiecare bucată de textilă cu care îşi gătea prietena din plastic, folosind combinaţii diverse, potrivite ocaziilor pe care şi le imagina că se duc împreună. Nu părea deloc deranjată de hăinuţele ei, contau doar cele ale tovarăşei de joacă.

În grădina din faţa copilei trudeşte bunica, femeie chipeşă, bine-legată, acum adusă puţin de spate de la atâta osteneală. Nu‑şi pierde nici o clipă nepoata din vedere. Bărbat‑su e la câmp. Cum mijesc zorile se trezesc amândoi şi‑şi împart treburile gospodăriei lor modeste. În tot acest timp femeia îi pregăteşte traista cu merinde: o bucată de mămăligă rămasă de la masa de seară, un boţ de brânză de vaci (au o bălţată românească de vreo câţiva ani, bună rasă de la care obţin de două ori pe zi câte‑o căldare cu lapte, împărţit în aşa fel încât nu lipsesc nicicând din casă laptele dulce, chişleagul[5] şi brânza), câteva fire de ceapă verde şi o sticlă cu şpriţ (trei părţi vin – producţie proprie făcut din vie nobilă – şi o parte apă), care‑i mai oblojea rănile unei existenţe neîndestulătoare. Nu era de găsit înainte de a apune Soarele.

Dintr‑o dată ambele tresar. Un vacarm asurzitor venea dinspre uliţa din faţa porţii. Fata sări de‑ndat’ de pe prispă şi o zbughi spre poartă să vadă cine sunt, cum arată toţi aceşti gălăgioşi zglobii iţiţi pe neaşteptate. Dorea să afle motivul veseliei lor… Abia reuşi să tragă zăvorul, parcă încremenit să‑i protejeze sufletul de imaginea ce urma să i se arate: aliniaţi în şir, doi câte doi, micuţii se lăudau unul altuia ce primiseră în dar de la grădiniţă de… Ziua Copilului. Educatoarea nu‑i mai putea struni în nici un chip. De altfel, era foarte tânără şi lipsa de experienţă îi dădu de furcă cu cei peste 20 de copii.

Absorbită de fluxul verbal, întrerupt ‑ din când în când ‑ de chicoteli, nu observase că venise şi bunica alături de ea. Un tablou dezolant. Pe chipul fetiţei se imprimă o tristeţe descurajantă. Înţelesese că e şi sărbătoarea ei… În mod inexplicabil, poarta reuşi să ofere o izolaţie fonică cu efect aproape tămăduitor. Privirea‑i, însă, rămăsese fixată spre acel grup de copii.

„Oare ce‑aş putea să‑i ofer nepoatei ca să‑i alung amărăciunea?” ‑ îşi spuse bătrâna în sinea ei, la rându‑i abătută de neputinţa în care soarta o supusese. În tăcere, mână‑n mână, păşeau amândouă de‑a lungul ogrăzii, fiecare cu oful său. Amprentele îndurerării le anihilase pentru o vreme cheful de vreo îndeletnicire.

Fetiţa îşi reluă monologul, însă lacrimile se încăpăţânau să‑şi marcheze teritoriul pe obrajii ei, curgând pe amuţite din acei ochi căprui, uşor migdalaţi, cu o expresivitate aparte pentru frageda‑i vârstă.

După câteva minute, buna ei ‑ încercând cumva să‑i aline amăreala sufletească ‑ se apropie de copilă cu pestelca[6] legată strâns, puţin mototolită şi unsuroasă de la muncă, doldora de cireşe. Cireşe goldane, gălbui‑roşiatice, cărnoase şi foarte dulci, care‑i jucau în poale cu fiece pas îndreptat spre nepoată. „Oare voi reuşi să o fac să zâmbească din nou?” – o stăpâni curiozitatea pe bătrână. Încercă să‑şi alunge gândul şovăitor, afişă acea privire plină de bunăvoinţă şi compasiune şi‑şi desfăcu şorţul, răsturnând cireşele în braţele fetiţei, zicându‑i că Cireşul i le dăduse în dar celui mai ascultător şi minunat copil din câţi cunoscuse. Nu călcaseră prea mulţi pe acolo, dar spusele femeii îi fură pe plac copilei.

Nu numai că le acceptă cu bucurie, dar începu să înfulece cu o poftă uluitoare din acele cireşe, de parcă nu le simţise gustul niciodată până atunci. Mânca şi plângea în acelaşi timp… Nu erau lacrimi de tristeţe, ci de recunoştinţă… Mulţumea în egală măsură bunicii, cât şi pomului roditor pe care‑l iubea de când îi gustase prima oară cireşele. Bunica rămase înmărmurită de reacţia fetiţei… Nu se aşteptase ca acest gest să‑i fie îmbrăţişat cu atâta emoţie, chiar exaltare… Era pentru prima oară în casa lor când se celebra Ziua Copilului.

*

Iarna nu ar trebui să fulgere. Dar în iarna aceea multe deveneau inexplicabile. Se anunţa sfârşitul unui episod, era mai degrabă spulberarea unui univers… magic. Un mesager ceresc aştepta pe streaşina casei. Nepoata, acum tânără femeie, căuta cu privirea fără să înţeleagă ce caută. Poate vreun semn că toate scadenţele acestei vieţi fuseseră onorate. Încercase de mică să tălmăcească sensul existenţei bunicii ei… Îi datora atâtea! Se îndepărtă puţin şi, în timp ce bătrâna îşi dădea uşor sufletul, privindu‑şi cireşul cum fusese lovit de un fulger neaşteptat, ea continua să‑şi rotească ochii nedumerită…

Cei de faţă, copii, nepoţi erau prea întristaţi şi obosiţi (mulţi făcuseră cu rândul la căpătuiul femeii suferinde, mare necaz să‑şi fi dat sufletul fără lumânare!!!) ca să se mai întrebe unde îşi fixase ultima‑i privire… Treptat, nepoata înţelesese totul. Adormirea bunicii avea o notă aparte. Nu, nu era un simplu cireş. Cireşul comunicase permanent cu acea femeie singuratică, pe a cărei faţă rar îi fusese dat să întrezărească vreun zâmbet şi care se ţinu lucidă şi în putere până în ultima clipă. Era evident, acum, pentru tânăra femeie, că bunica ei, cândva trăind în multe neajunsuri, se hrănise mai mult spiritualiceşte, unica modalitate de a‑ţi trăi viaţa fără a deznădăjdui. Poate că în tinereţe se lăsase purtată şi de vise, dar acestea au fost repede date uitării, consacrându‑se cu totul copiilor, soţului şi ei, nepoatei, ce alesese să contemple acolo serile calde de vară, cerul înstelat, cântecul greierilor, luminile licuricilor, departe de vuietul şi agitaţia străzii…  

Nepoata îşi lăsase capul să atingă locul unde altădată o inimă bătuse în ritmul fiecărui moment din viaţă, îi prinse mâna şi începu să o mângîie. Încă îi simţea sufletul. I se confirmase ceea ce simţise încă din copilărie: tainica simbioză dintre cireş şi bunica ei. 

---

[1] Este vorba de satul Bălăbăneşti, localizat în judeţul Galaţi, denumit ironic Picior de Paris (v. balabanesti.wordpress.com, http://ro.wikipedia.org/wiki/B%C4%83l%C4%83b%C4%83ne%C8%99ti,_Gala%C8%9Bi).

[2] Chilerul este o încăpere mică şi joasă, aflată în dosul casei ţărăneşti, folosită ca spaţiu de locuit.

[3] Ţolicul este un covor multicolor, confecţionat din bucăţi înguste de materiale textile (de obicei din haine vechi), cu care se împodobeau încăperile sau care se aşterneau pe podea.

[4] Deochiul sau ochiul rău apare menţionat atât în Vechiul cât şi în Noul Testament. “Nu mânca pâinea celui ce se uită cu ochi răi şi nu pofti bucatele lui.” (Pildele lui Solomon, 23:6); “Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, Adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea. Toate aceste rele ies dinăuntru şi spurcă pe om”. (Marcu 7:21-23).

[5] Chişleagul este iaurtul făcut din lapte proaspăt de vacă, pus la prins în ulcioare de lut.

[6] Pestelca este un şorţ de pânză sau postav pe care-l poartă femeile peste rochie sau capot pentru a le proteja în timpul lucrului.

Autor: Daniela Gîfu