Personificarea perseverenţei se numeşte Hiroo Onoda şi este cetăţean japonez. Avea 20 de ani când s-a înrolat, a fost antrenat ca ofiţer şi apoi ales pentru a fi pregătit la şcoala de informaţii a Armatei Imperiale. A fost trimis în 1944 pe insula Lubang, la 120 de km sud de capitala filipineză Manila pentru a conduce o echipă de gherilă. Ordinele pe care le-a primit sunau cam asa:
“Îţi este absolut interzis să mori de mâna ta. Poate dura trei ani, poate dura cinci ani, dar indiferent ce se va întâmpla, ne vom întoarce după tine. Până atunci, atâta timp cât mai ai un soldat, vei continua să-l conduci. S-ar putea să fiţi nevoiti să trăiţi cu nuci de cocos. În cazul acesta, veţi trăi cu nuci de cocos! Sub nicio forma nu vei renunţa la viaţă în mod voluntar.”
Trebuia să stea ascuns, să colecteze informaţii privind mişcările trupelor aliate de pe insulă, să lanseze atacuri de gherilă şi să perturbe duşmanul în orice mod. Şi a făcut în mod exact tot ce i s-a spus. În războiul pe care l-a purtat timp de aproape 30 de ani, Hiroo Onoda şi echipa sa de suflete curajoase au fost într-un conflict continuu cu localnicii şi poliţia locală din Lubang.
La puţin timp după ce au ajuns pe insulă, Filipinele au fost cucerite de forţele americane. Onoda şi oamenii lui au reuşit să nu fie capturaţi şi s-au retras în junglele dese de pe insulă, fiind obligaţi să trăiască ascunşi pentru a nu fi detectaţi de patrulele inamice. Din ascunzătoarea lor super-secretă, cei patru au efectuat raiduri fulger împotriva armatelor de ocupaţie, s-au angajat în numeroase conflicte armate cu trupele americane de pe insulă, precum şi cu forţele filipineze locale de poliţie.
Timp de un an şi jumătate cei patru au rezistat cu curaj, până ce în august 1945 un avion a zburat pe deasupra junglei, aruncând sute de pliante. Erau anunţaţi că războiul s-a terminase. Neavând idee despre bombele atomice lansate de americani asupra Japoniei şi despre modul în care acestea au înclinat balanţa războiului, lui Hiroo i-a fost imposibil să creadă că Japonia ar fi putut pierde, şi mai ales într-un timp atât de scurt. Aşa că a ales să ignore “minciunile sfruntate ale inamicului” şi să continue să îşi conducă oamenii în misiunea pentru Imperiu. În 1950, Akatsu, unul dintre rezistenţi a decis că s-a săturat să mănânce nuci de cocos şi s-a predat autorităţilor. Au primit apoi un mesaj de la el în care îi anunţa că la predare a fost întâmpinat prietenos şi că războiul luase într-adevăr sfârşit. Pentru cei trei bărbaţi însă era clar că Akatsu era forţat să lucreze pentru inamic şi că nu trebuia crezut. Şi-au continuat atacurile de guerilă, dar ceva mai prudent.
Patru ani mai târziu, al doilea dintre oamenii lui Hiroo a fost omorât într-o luptă crâncenă cu localnicii. Până în 1959, statutul militar al locotenentului Hiroo Onoda a fost schimbat din “Dispărut” în “Mort pe câmpul de luptă”. Kozuka a fost ucis la 19 octombrie 1972 de către poliţia locală în timp ce el şi Onoda furau orez ca parte a activităţii lor de guerillă. Aceasta a pus capăt la cei 27 ani ai lui de activitate în război, lăsându-l pe Hiroo să lupte în continuare singur. Deşi Onoda fusese declarat oficial mort, acest eveniment a sugerat că el era probabil încă în viaţă. Au fost trimise patrule de căutare, însă locotenentul avea 27 de ani de practică în a se ascunde, aşa că s-au întors fără rezultat.
În cele din urmă, în 1974 un student, Nario Suzuki, a decis să călătorească prin lume. Pe lista lui de ‘things to do’ scria:
“Am de gând să îi caut pe locotenentul Hiroo Onoda, un panda şi pe Înfricoşătorul Om de Zăpadă, în ordinea asta”.
Ironia a făcut ca tocmai el să găsească ascunzătoarea super secretă a celui dintâi şi să îl convingă să îl asculte. Norio i-a spus că războiul se terminase, dar Hiroo a refuzat să creadă. I-a spus că nu se va preda până când nu va primi ordine de la un ofiţer superior. Aşa că tânărul s-a întors în Japonia, cu poze cu el şi Onoda ca şi dovadă şi guvernul japonez l-a căutat pe maiorul Taniguchi (care acum era un bătrân vânzător de cărţi). S-au întors în Lubang pe 9 martie 1974, maiorul ordonându-i să renunţe la luptă.
Astfel, locotenentul Hiroo Onoda a fost eliberat din datoria de război, dar nu s-a predat niciodată. A ieşit din junglă la 29 de ani după terminarea celui de-al doilea Război Mondial, în uniforma militară păstrată în stare perfectă, şi a acceptat să îşi cedeze armele, o puşcă Arisaka 99, 500 de cartuşe, o sabie, câteva grenade de mână şi un pumnal primit de la mama sa, în 1944, pentru protecţie.
Deşi a ucis vreo treizeci de locuitori de pe insula filipineză, a rănit peste o sută şi s-a angajat în mai multe schimburi de focuri cu poliţia, circumstanţele au fost luate în considerare şi Onoda a primit o graţiere din partea preşedintelui Ferdinand Marcos. Astfel, el a fost penultimul din armata japoneză care a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial. (cu câteva luni după el s-a predat Teruo Nakamura, un alt soldat perseverent al armatei japoneze)
Întors în Japonia, este primit cu onoruri şi atenţie din partea presei, dar nemulţumit de orânduirea modernă şi dezamăgit de degradarea valorilor tradiţionale japoneze, scrie o autobiografie intitulată “No Surrender: My Thirty Year War” şi apoi se mută în Brazilia, unde se apucă de crescut vite şi se căsătoreşte.
Onoda a revenit în 1996 pe insula Lubang pentru a dona 10.000 de dolari şcolii locale, dar nu-i putem acuza pe filipinezi pentru că nu i-au apreciat darul cum trebuie.
Sursa: www.cevainteresant.ro
Leave a Reply