Mâncasem fructe de umbra-iepurelui…(asta-i o plantă erbacee, cu foarte multe denumiri populare, printre care şi “mătură verde”)…nu mâncasem multe, dar simţeam un fel de plutire, o ameţeală călduţă, un soi de sindrom vertiginos (de tip posttraumatic), o senzaţie de aiureală plăcută, de alunecare pe un deal cu flori de câmp…Săream într-un picior (când pe stângul, când pe dreptul), aşteptam că mă desprind de ţărână, afişam o veselie nemaipomenită pe ochii mei de codană încă departe de şcoală, dar foarte aproape de cerul copilăriei, unde credeam că stă Dumnezeu şi ne învaţă să mergem, să vorbim, să ne iubim fraţii şi surorile şi părinţii, să dăm bună-ziua la oameni, să ocrotim animalele şi păsările, să gândim că sufletul este nemuritor, că veşnicia este alcătuită din viaţă şi din moarte, deopotrivă…Aşadar, mâncasem fructe de mătură-verde…mă vede mama Măriuca, mă cercetează cu ochi şi intuiţie de mamă, simte că ceva nu-i în regulă cu mine, că mă comport cam “în susul apei” (cum se zice la noi), mă întreabă ce am, ce am făcut…Îi spun ce am făcut, ce şi cât am mâncat, mama se cruceşte şi îmi spune apăsat, dar cu destulă blândeţe (şi teamă) pentru mine: “Doar ţi-am zis să nu mănânci din astea! dacă ai să mori? vrei să mori?”…Aud vorbele mamei, mă întunec, mă opresc din ţopăială, parcă toate animalele şi păsările se uită la mine ca la o făptaşă rea şi obraznică…şi încep să plâng. Plâng de se hâţână salcâmii, de se apleacă merii şi vişinii şi prunii să-mi aline durerea cu crengile lor tămăduitoare. Lacrimile mi se înnoadă în bărbie, nu le pot opri. Şi plâng tare, plâng cu vorbe, cu trei vorbe, cu aceleaşi trei vorbe, printre sughiţuri şi suspine: “Am să mor! am să mor! am să mor!”…o oră, două ore!…O văd pe mama, vine din grădină, de la treburi…se apropie de suferinţa şi de plânsul meu… parcă mă liniştesc puţin, dar nu-mi iese din cap gândul că am să mor, că o să rămână mama şi tata şi ai mei fără mine…Parcă o văd şi acum…Întinde palmele spre ochii şi obrajii mei, îmi şterge lacrimile şi supărarea de pe faţă, mă sărută pe frunte şi îmi şopteşte cele mai scumpe zece cuvinte din lume: “Hai, bea o cană cu apă, şi nu mai mori!”…Mare bucurie în sufletul meu!…nu mai mor! nu mai mor!…dar nici mătură-verde nu mai mănânc!
Autor: Ion Zimbru
Sursa: Viaţa Liberă Galaţi
Leave a Reply