Sunt mititică. Şi de vârstă, şi de statură. Mititică şi cu picioarele goale. Şi cu părul ondulat. Nu ştiu cât de mică sunt, dar, dacă nu merg la şcoală, înseamnă cu nu-s mare. Nu-s mare, însă tare mi-i dragă mama. Şi vreau şi eu să-i fiu dragă, să mă alinte, să mă mângâie pe obraji şi pe frunte, să-mi atingă mâinile, să-mi spună cuvinte de leagăn şi de legănare, să-mi spună că o să cresc mare şi frumoasă, o să mă duc la şcoală şi o să învăţ bine. Nu cred că mama nu mă iubeşte, dar nu are vreme şi timp să se ocupe de toate gândurile şi visurile mele. Are mult, foarte mult de muncă, foarte multe griji şi nevoi. Suntem doisprezece copii, nu? E năpădită, sărmana mamă, de treburile gospodăriei şi ale câmpului, nu poate sta mereu în preajma mea, să-mi arate că mă iubeşte la fel ca pe ceilalţi!… Aşadar, stau de multe ori în mijlocul ogrăzii…şi plâng. Plâng de se zburlesc frunzele, de se clatină rândunelele pe sârmă, de s-ar înmuia şi pietrele, dacă ar veni din râpă să mă audă cum plâng cu glas tare, cum lacrimile-mi izbucnesc şi curg torenţiale, nu alta! Mama, harnica şi blânda Măriuca, trece încolo şi încoace, mie mi se pare că nu-mi dă nici o atenţie, ridic tonul plânsului, mă las în voia suspinelor!… Apoi, deodată, parcă la un semn al nu ştiu cui de nu ştiu unde, mama Măriuca se apropie de mine şi, înduioşată şi cu privirea umedă, îmi şterge plânsul, mă ia de mână şi îmi spune (aproape în şoaptă) cele mai scumpe şapte cuvinte de pe pământ: hai, taci cu mama, nu mai plânge!…Şi totul se înseninează, mă simt cea mai iubită din ogradă, cea mai frumoasă din grădină, cea mai importantă sămânţă de lumină trecută de Dumnezeu prin sânul mamei şi lăsată să încolţească, să se înalţe în bătaia vântului şi a lunii, în braţele şi în căldura sufletească a părinţilor care, iată, acum sunt plecaţi la rădăcina lumii şi iubirii!…Ce să-i scriu şi ce să-i spun mamei (acum) din perspectiva (mai) târziului şi a depărtării de atunci? Îi scriu şi-i spun un vis al meu, de astă noapte, fiindcă numai ea poate să-l înţeleagă: “Se făcea că merg pe o cărare, şi cobor, şi cobor unde era o fântână…şi sunt cu picioarele goale, şi sunt mică…şi, dintr-odată, ciutura a început să coboare singură, parcă o mână nevăzută o trăgea în adânc…şi ce mai scârţâia cumpăna fântânii!…m-am oprit din mers…şi m-am trezit!…Era bine să mă fi trezit în braţele Tale!”
Autor: Ion Zimbru
Sursa: Viața Liberă Galați
Leave a Reply