Ce mai frumoasă zi de ieri, cea mai frumoasă zi de azi şi, mai ales, cea mai frumoasă zi de mâine!…când ştiu şi cred că pot spune, fără frică şi fără îndurare: bună dimineaţa, toamna/doamna mea! iată, chiar în clipa asta, merg pe hârtie, merg şi desenez aluzii/iluzii despre mov, despre gri, despre tei cu vrăbii uscate şi crengi muribunde, despre tot felul de baliverne celeste şi nesfârşituri mărunte!…iată, chiar în clipa asta, văd “nec plus ultra!” pe orizont! văd şi “si vis amari, ama!”…văd că-i foarte departe până acolo, văd că “nu se poate mai mult!”…văd că “dacă vreau să fiu iubit, trebuie să iubesc!”…văd tot nimicul şi/sau tot totul…poate, în acest fel, îmi aduc aminte că mi-i dor de mama!…Şi, ca să-mi fie dor de mama, trebuie să ajung tocmai acolo!…iată, merg spre acolo, parcă nu mai ajung, dar merg zi de zi!…iată, sunt la marginea salcâmilor din copilărie, merg spre inima salcâmilor din copilărie, merg pe vârfuri (să nu tulbur liniştea vieţii şi a morţii)…merg pe vârfurile salcâmilor (trebuie să iau oleacă de cer, să am la mine, pentru orice eventualitate, nu se ştie cine are nevoie de cer, cine vrea să-şi vindece rănile cu bandaje de cer, cine vrea să-şi lecuiască ochii murdari, uitându-se la cer)…iau oleacă de cer, îmi umplu buzunarele şi sânul şi ochii, şi cobor! şi cobor pe pământ, printre rosturi şi rostiri, printre ultimul jos al Moldovei de sus şi ultimul sus al Moldovei de jos, printre lacrimi de veşnică moldo/plecare şi lacrimi de veşnică moldo/venire!…Sigur că da! astăzi a fost mâine! mâine, astăzi va fi ieri! ieri a fost astăzi! ieri a fost şi mâine!…şi, iată, pot spune, cu toată sinceritatea şi cu toată ne/fericirea din lume, cele mai frumoase cinci cuvinte: bună dimineaţa, Toamna/Doamna mea!…chiar dacă, uite, cioara asta veche şi pustie şi nevinovată îmi croncăneşte “a fi sau a nu fi”, ca şi cum ea, această neagră informaţie cu pene, ar avea cheile deşertăciunii (ale raiului şi iadului, deopotrivă, adică)!…îmi croncăneşte şi îmi spune să iau cheile acum, nu altădată! pentru că acest altădată se apropie imediat şi miroase a târziu, a foarte târziu, a târziu definitiv! să le iau şi să caut şi să găsesc uşile şi lacătele acestor chei, să intru Acolo şi să mă hodinesc încet, mult, la discreţia somnului fără visuri, a somnului adânc, singur şi lung…până când Începutul bate din nou la Poarta Deşertăciunii…şi-mi aduce aminte că mi-i dor de mama…învăţându-mă cele mai simple cinci cuvinte: bună dimineaţa, toamna/doamna mea!
Intr-o aproape amiază de iulie, aproape de Sfântul Ilie, se lasă o căldură infernală, dar curată. Dinspre nord-est, cam din dreptul Moscovei, se bulucesc înspre Zimbru nişte mormane de nori nimbus amestecate cu cirus, adică din ăia care dau cu grindină, nu cu mila Domnului. Însă, vorba lui tata, în vreme de secetă e bună şi ploaia cu piatră, nu?… Uriaşii cu burta plină de piatră dau năvală pe liniştea piciorului de plai. Fulgeră, tună, vântul se năpusteşte, păsările se ascund, oamenii se ascund… eu nu mă ascund, mie îmi place (asta-i muzica (aia) care-mi place, nu?)… chiar îmi place să stau în mijlocul câmpului ori dealului, chiar mă satisface frica sătenilor!… uite, un ţăran aleargă şi bate clopotul! cică a auzit el (undeva) că dangătul bronzului alungă norii!… şi-l bate! şi-l bate! şi-l bate!… şi mintea îmi umblă şi întreabă, umblă şi socoteşte: de ce nu bate clopotul şi la botez? de ce nu bate clopotul şi la nuntă? oare, pentru clopotar, viaţa o fi aşa de măruntă? o fi aşa de lipsită de importanţă? de ce nu bate clopotul şi la naştere? oare naşterea-i dezîndurare? Oare botezul o fi umbră de splendoare? crede careva că nunta-i cuibar cu pui de lele?… Sigur că nu!… la urma urmei, viaţa nu începe ca o prefaţă la necunoscut? la urma urmei, moartea nu-i cea mai mare greşeală când o luăm în glas şi ne rugăm cu ea prin monastiri şi prin catedrale? nu cumva moartea este cel mai mare păcat când, la naştere, ne rugăm la ceruri să nu ne ferească Dumnezeu de nici o minune?… (se zice că fiecare cere botezare şi nuntire! oare din cauza asta clopotul trebuie să stea şi să se mire?)… Uite, mă uit cum alde nimbus şi cirus şi cumulus lapidează tot ce întâlnesc în cale, sfărâmă toată munca ţăranilor, chiar şi pe cea a ţăranului care, iată, bate clopotul în zadar, din ce în ce mai tare!… iată, s-au rupt baierele cerului, parcă un fel de răsplată cere cel de Sus! parcă trebuiesc plătite păcatele!… şi îmi vine să cred că nu ăsta-i rostul clopotului, nu trebuie să-l batem de capul nostru! are şi el ceva de spus, dar nu aşa, la întâmplare, cum îi trece prin scăfârlie nu ştiu cărui muritor!… (un ţăran a tras clopotul când i-am călcat o găină cu bicicleta! altul a tras clopotul când feciorul său cică bătea tablă pe casă, a adormit şi a căzut şi şi-a făcut nasul ferfeniţă, şi şi-a spart trei coaste!)… uite, sunt murdar de pâine şi sunt murdar de apă! mănânc oleacă de pământ! ultimul dangăt al clopotului se sparge de costişă!… mă uit în depărtare şi zic: bună dimineaţa, toamna/doamna mea!
Autor: Ion Zimbru
Sursa: Viaţa Liberă Galaţi
Leave a Reply