Deschid fereastra casei părinteşti, mă uit spre stânga, mă şterg la ochi şi citesc pe linia care uneşte cerul cu pământul, scrise cu litere de mână, parcă furate de pe tabla şcolii din Rădeşti sau din Bursucani, câteva cuvinte frumos articulate de învăţătorul Răşcanu, ori învăţătorul Hurduc, ori…: “Eu eram mică şi, aş spune, cu ghetele pe dos, dacă n-aş fi fost cu picioarele goale…”…Sigur, fraza este mai lungă, dar n-o mai pot vedea, fiindcă se pierde/se ascunde încolo, departe, prin cotiturile care duc la Ghibarţ, spre Cruceanu, sau prin sinusurile care fac drumul plăcut încoace, spre Cioara ori Băgăoani, sau prin curburile ademenitoare şi deloc ne/primejdioase spre cotloanele în care coceam cartofi şi ştiuleţi de păpuşoi (spre cotloanele/firidele amintirilor, adică, nu?)…
Sigur, printre pleoapele apropiate de alergare pe cărarea ireversibilă a firii, mă mai uit şi acum acolo, pe dealul acela, după care credeam că se termină pământul şi unde credeam că pândeşte sfârşitul!…mă uit şi am convingerea că nu există nici un copil care să nu se fi încălţat cu ghetele pe dos şi să nu fi mers aşa (cu ghetele pe dos) încolo şi încoace, mirându-se de atâta frumuseţe, silabisind bâzâit de libelulă şi tril de pasăre, strigând-o pe mama (mamăăă!), plângând aşa cum plâng copiii, mai ales cei cu ghetele pe dos, mai ales cei cu picioarele goale!…deoarece foarte mulţi (aproape toţi) nu au cu ce se încălţa!…şi ce bine-i să mergi pe drumuri cu ţărnă şi nisip şi praf şi colb de vreme şi timp!…nu te răneşti la tălpi, simţi cum energia ţi se urcă prin oase, spre creştet, către cer!…simţi ceva indescriptibil, mai ales că sub aceste drumuri şi sub aceste cărări a dispărut carnea, dar au rămas oasele şi se aud mereu sufletele celor care ne-au legănat şi ne-au des/cântat nani! nani!…să creştem mari (aşa se zice, nu?), să-i ducem mamei o floare de bujor, să se bucure că leagănul nu a fost în zadar…şi să nu ne mai încălţăm niciodată cu ghetele pe dos!…
Eu, atunci…port opinci, tată! le port pe faţă şi pe dos! le port cu faţa la spate şi invers! şi ţin cald, că pun paie în ele, şi am obiele din postav, şi mi-s dragi ca ochii din cap (aşa se zice, nu?)…când calc într-o ştioalnă, se face vid, bădie, nu şagă!…Şi uite-aşa mă visez drum de ţară, să meargă pe mine fetele cu ghete pe dos sau desculţe, să am şi eu o urmă pe mine, să-i simt povara tămăduitoare, să fiu tot numai urme, să nu se mai vadă nimic, să nu rămână nimic în…urmă!…doar câteva cuvinte pe deal, acolo unde cerul se uneşte cu pământul şi asta cu cealaltă!
Autor: Ion Zimbru
Sursa: Viața Liberă Galați
Leave a Reply