Când le voi găsi, am să-ţi spun o poveste de dragoste

Deschid fereastra dinspre răsărit. Geamul bate doi kilometri spre nord-est, exact în locul de unde aud patru cuvinte: “nu mai am cuvinte!”…Închid fereastra brusc, nu vreau să-mi asum riscul (şi curajul) de a auzi cine ştie ce continuare…Dacă s-a întâmplat ceva urât…şi (din cauza asta) ea (vocea aceea care mi-a spus că are sufletul plin de mine) a rămas fără cuvinte? dacă a venit sfârşitul cuvintelor, şi eu stau aiurea (cu capul între urechi, vorba lui Marin Preda) şi nu ştiu ce se petrece împrejurul scund al micro/encefalului meu mărunţel? dacă nu ştiu care/ce Academie a umblat la morfologia şi sintaxa Iubirii, iar eu n-am habar? dacă vreun hoţ a dat iama în paradis şi a furat chiar şi “şarpe”, şi “măr”, şi “păcat”? …Zău că nu ştiu ce să fac! mă învârtesc prin casă, fără cap-compas, îmi vine să cer ajutorul mamei, dar mama…(“aici odihneşte roaba lui Dumnezeu, Rucsanda…”)…îmi vine să-i spun lui tata, dar tata…(“aici odihneşte robul lui Dumnezeu, Gheorghe…”)…

Oare nu era mai bine să fi lăsat fereastra deschisă şi să aud continuarea? Căci (sigur) a fost o continuare, sigur am văzut (toată noaptea) umbrele câtorva cuvinte în revărsarea lunii, care cuvinte mi-au bătut la geam şi apoi au plecat ori au murit…!…Ce, oare ar fi fost aşa de greu să fi răspuns, indiferent de greutatea şi valoarea acelor cuvinte? uite-aşa aş fi putut să-i răspund: “te ascult, iartă-mă, iartă-mă până când se vor atinge buzele, ochii şi singurătăţile în aerul dintre noi, până când nedreptatea cărării din lanul de grâu se va înclina majestuos la picioarele tale zdrelite de rugi de mure şi atinse de culoarea tămăduitoare a macilor, până când vedea-o-vom pe mama ta, pe mama mea, pe mama lui…acolo, pe valea Andruşului, smulgând pălămida din grâuri şi plămădind “pâinea noastră cea de toate zilele!”…până când taţii noştri vor aprinde focurile curăţeniei prin grădini, şi nu vor zice nimic…sau ne vor spune că, după aprinderea focului, flăcările vorbesc mai departe!”…Ce, ar fi fost aşa de greu să ascult până la capăt şi să fi răspuns aşa?…Ce, vreau să fie totul uşor? să trăiesc de parcă viaţa asta ar fi viaţă de împrumut?…Ia să deschid fereastra (că tot bate vântul şi luna dinspre acolo)…şi să văd dacă nu cumva se aude acum continuarea de atunci!…Ia să deschid fereastra, că tot îmi huruie singurătatea şi-mi umblă prin pod stafia/icoana elegantă a Copilăriei!…Deschid fereastra şi aud: “…când le voi găsi, am să-ţi spun o poveste de dragoste!”…

Autor: Ion Zimbru
Sursa: Viața Liberă Galați