Stătea pe prispă cu mâinile atârnându-i pe genunchi și capul plecat. Palmele crăpate, peticite de bătături îl necăjeau. Degetele crispate, lipite de sudoare, modelau cu precizie forma cozii de sapă. Ochii erau obosiți de lumina zilei iar mintea-i alerga până hăt departe. Atât de departe încât curând nu mai simți nimic. Uitase de griji, de nevoi și de foame. Parcă nici durerea nu-l mai chinuia. Ar fi vrut o altă soartă dar cerul … of cerul, nu l-a ascultat. Păcătos destin! N-a fost niciodată blând cu el! Iar acum, acum de l-ar înțelege, ar fi prea târziu. Anii îl împovăraseră, oasele-i ruginiseră, lumea nouă n-o pricepea ; nu mai putea schimba nimic.
Țărâna străbună îl purtă zilnic pe un drum al robilor – al robilor liberi, căci n-o trădase ca alții. Zi de zi, sufletu-i aspira colb – codrul și imașul semănau dor. Palmele lui povesteau totul. Șlefuite de toporișca coasei plăteau tribut păringului. Plăcerea i se strecura greoi prin fața ochilor, datoria și truda dădeau năvală, impingându-l de la spate. Arșiță vieții îl încerca zilnic. Era un chin acru, plin de taină, ispășit în praf și sudoare. Nici prin gând nu-i trecea s-abandoneze.
În vale, clopotele satului tânguiau mereu – sumbru. Printre dealuri, moartea-și pierduse rostul. Devenise o petrecere banală. N-o mai detesta, pur și simplu o ignora. Ca și Primăvara, nici el n-avea timp de ea.
Căruțele scârțâiau dureros pe drum. Toți se grăbeau spre casă căci noaptea nu era departe. Jumătate de Soare mai plutea încă deasupra Hobanei. Se ridică cu greu de pe prispă. Apă mai avea într-o găleată pe o bancuță din față chilerului. Apucă o moșoaică dintr-un par, o clăti, se spălă pe mâini, apoi își umezi buzele sorbind rațional din lichidul răcoros. Nu mai avea timp de dus la fântână. Vaca trebuia mulsă.
Peste un sfert de ceas se-ndrepta tăcut spre poiată c-un șiștar și-un ibric plin cu apă călduță, urmat în tăcere de un motan tărcat. Deschise ușa grajdului, așeză cu grijă ciuveiele pe un tamburel, apoi privi scurt spre țarcul vițelului. Portița tremura zgomotos impinsă cu putere de Trotinel. Florica, cu gâtul spânzurat peste gardul ce-i despărțea, îl spăla plimbându-și limba aspră peste blănița lui catifelată.
– Of …Ninel, Ninel … ai să mă bagi în pământ! bolborosea bătrânul îndreptându-se spre țarc.
Foamea-i dădea curaj și vlagă încât ar fi putut muta din loc o căruță plină cu bostani. De nu te fereai din calea lui aveai să simți gustul mraniței. Bătrânu-l cunoștea bine. Odată deschisă portiță, nimeni nu-i putea sta-n cale.
De minute bune țopăia fericit în jurul ugerului. Laptele cald îl infierbânta. Când lichidul spumos întârzia să apără lovea năprasnic cu țeasta. Izbită în plin, mumă-sa întorcea capul apostrofându-l cu-n geamăt scurt și adânc. Lui nici că-i păsa. Coada-i, săltată, dansa voioasă în aer exprimând mulțumire.
Cu pas hotărât moșul se apropie de el. C-o mână, îl apucă de cureaua lată cât palma ce-i împrejmuia gâtul trăgându-l spre el. Poiata se transformă într-un ring de luptă. De o parte, trupul obosit al bătrânului cu osul călit de atâtea încercări, de cealaltă Ninel – proaspăt, încăpățânat ca un catâr și imprevizibil. Secunde bune cei doi se confruntară fară ca vreunul să se impună.
Pe neașteptate un hluj uscat, noduros, venit din senin, îl altoi peste fund, pișcându-i codița. Surprins, Ninel își pierdu curajul. Se strecură în țarcul lui, mai mult împins decât de bunăvoie.
– De hlujani să nu te-atingi că-ți strepezesc dinții! Toată noaptea dacă te-aș lăsa tot nu te-ai sătura! Păi așa ne-a fost înțelegerea?! Tu tot, și eu nimic?! tună bătrânul trăgând portița după el.
Moșu-și așeză tacticos scăunelul în dreptul ugerului.
– Florică, să nu dai cu coada că ți-o leg de drug! o atenționă el cu voce gravă.
Își făcu semnul crucii. Podul palmei împrăștia cu grijă apa din ibric pe fiecare colț al ugerului. Buzele-i arse de soare șușoteau o rugăciune. Degetele mâinii drepte patrulau calculat de la o țâță la alta. Lichidul alb proiectat pe fundul șiștarului zornăia sacadat. La început metalic, apoi, pe măsură ce vasul cu coadă de castor se-ngreuna, țârâitul se transforma într-un vâjâit pătrunzător ce se pierdea rapid în volumul spumos. Treptat, jetul miraculos se-ncăpățâna să nu mai țâșnească. Pierzându-și răbdarea stăpânul o mustră ironic:
– Florică, Florică, l-ai ș-ascuns?! Te hrănesc, te-adăp … degeaba?!
În boxă, agitat, Trotinel continua să împingă portița pe-alocuri sfărmată. Bătrânul se ridică greoi, așeză șiștarul cu grijă-ntr-un colț să nu se răstoarne. Eliberă calea vițelului apoi, însoțit de motan, porni spre casă cu vasul pe trei sferturi plin.
– Atât ai luat?! îl întrebă mirată consoarta.
– I-am lăsat mai mult zghihuitului căci de iarba din iesle rar s-atinge. E încă crud, abia face cinci săptămâni.
Pe gardișorul din fața chilerului, înfipte în stinghii, stăteau aliniate câteva oale de lut ca țestoasele la soare pe-un trunchi reavăn de copac. Moșul apucă două, le scutură de urechelnițe apoi le șterse în interior cu-n ștergar. Le așeză pe măsuță din chiler, căutând din priviri strecurătoare. Era ascunsă în sertar printre tacâmuri. O potrivi pe gura vasului de lut cu gât cărămiziu și burtă verde, trecând lichidul spumos prin ochiurile-i strâmte. Sub masă, Gogu mângâia tandru pantalonii stăpânului.
– Ieși! țipă bătrânul. Vrei să-mi rup gâtul?! Nici aici nu scap de voi! Afară, pe prispă acolo ți-e locul.
Bătrânul acoperi oalele cu două căciulițe dacice de lut și le piti cu grijă după plită. Sus pe poliță hornului, deasupra cenușarului, stătea ghemuit un boț de mămăligă înfășurat în ștergar. Cu lehamite îl aruncă-n șiștar amestecându-l cu laptele de pe fund. Undeva pe prispă lângă un castron cu smalțul sărit Gogu-și plimba mustățile smiorcâind stăruitor.
– Te-a răzbit, ai?! Păi ce eu am mâncat?
Se-nserase de-a binelea și el tot trebăluia prin curte. Ba să-nchidă la găini, ba să facă porții la câini și s-astupe la beci, apoi fuga la poiată să-l bage-n țarc pe Aghiuță.
Cerul era împodobit ca pomul de Crăciun. Ușa chilerului era larg deschisă. Bătrânul stătea pe un prag de prispă cu picioarele proaspăt spălate. Undeva lângă sobă o voce cunoscută denunța, zi de zi – de-aproape o săptămână, crima de pe Vistula: „Aici Europa Liberă! Corpul preotului Jerzy Popiełuszko(1) a fost găsit într-un lac de acumulare pe cursul (…)”
– S-a mai stins o stea! Dacă mai stau mult ăștia o să rămână cerul gol! … cugetă moșul.
Note explicative. (1) – Jerzy Popiełuszko [jɛʐɨ popʲɛwuʂko] (n. 14 septembrie 1947, Okopy lângă Suchowola, Polonia – d. 19 octombrie 1984, Włocławek, Polonia), a fost un preot catolic polonez, asasinat de poliția politică a Poloniei (Służba Bezpieczeństwa). În 1997, papa Ioan Paul II a inițiat procesul de beatificare pentru Popiełuszko, considerat martir creștin. (sursa Wikipedia)
moșoaică, moșoaice, s.f. (reg.) – ulcică (de 1/2 l). (sursa D.E.X.)
a zghihui, zghihuiesc, vb. IV. Tranz. (Mold.; Var.) – a zbihui (sursa D.E.X.)
șiștar, șiștare, s.n. – vas de lemn sau de metal cu toartă, cu gura mai largă decât baza, folosit mai ales pentru muls laptele. [Var.: (reg.) șistar s. n.] – Din sl. Šestarŭ. (sursa D.E.X.) ; în zona noastră se folosea și varianta șitar, fără al doilea ș.
ibric, ibrice, s.n. – în cazul de față denumire atribuită unei căni de tablă, de jumătate de litru.
ciuvei, ciuveie, s.n. – obiecte casnice ; în cazul de față: șiștarul, ibricul, moșoaica, strecurătoarea etc.
reavăn, adj. – 1. v. jilav. 2. răcoros, rece, (înv.) răcoare. (sursa D.E.X.)
Leave a Reply