Bunicul și sfârșitul omului

Acum vreo doi ani, în drum spre Bârlad, am oprit la avion. Un domn pensionar, am bănuit eu, mi-a făcut cu mâna și m-a întrebat dacă merg la Bârlad. Cum mereu mi-a plăcut compania și mergeam spre aceeași destinație l-am poftit în mașină. Pe drum am schimbat câteva vorbe. Partenerul meu de drum, om de treabă, s-a prezentat și mi-a spus că-i din Bălășești două case mai sus de sediul poliției. Eu i-am spus că-s din Bălăbănești, de pe Deal. În fine până la urmă el a aflat că eram nepotul unui fost coleg care lucrase în echipa lui la asfaltarea drumului, dinspre Bălăbănești spre Bălășești, Ciurești, Cerțești … Mi-a părut bine că întâlnesc după atâta timp pe cineva care l-a cunoscut pe bunicul, chiar eram curios să știu câte ceva ce probabil n-aș fi știut.

La un moment dat, partenerul meu de drum își îndreaptă privirea spre mine, și-mi spune pe un ton destul de amical:

– Nu te supăra, l-am cunoscut bine pe bunicul tău, avea el o idee fixă că vine sfârșitul lumii și-o trăit într-un chiler fără curent electric, vai de capul lui. Chiar n-o făcut și n-o mișcat nimic și uite că astăzi stau cu tine de vorbă, nepotul lui, și …. sfârșitul lumii n-o mai venit, îmi spuse el ironic.

Știam povestea sfârșitului lumii de la bunicul, dar l-am lăsat pe fostul lui coleg să-mi spună varianta lui. Nu am intervenit, nu am pus întrebări, nu l-am judecat pentru ce-mi spunea. Am ascultat oarecum detașat istorisirea.

Am ajuns în centrul Bârladului, ne-am despărțit și am plecat fiecare cu treburi prin târg.

———————————————————————————————————————–

“Omul s-a înrăit. Omul nu mai e om și nici satul sat, iar spre sfârșit … rasa galbenă va lua în stăpânire pământul, asta scrie și-n Carte.”

Parcă și acum îi aud aceste vorbe în timp ce înhăma calul la căruța cu roți din lemn. Eram micuț atunci și nu pricepeam nimic. Și eu, crescând pe lângă el – curios din fire, l-am tot sâcâit până când, ajuns măricel, mi-a spus povestea “Sfârșitul Omului”. Era prin decembrie 89, eu săream în sus de bucurie pe ritmurile lambadei și eram vesel că dictatorul a fost  ucis și că suntem liberi să facem ce vrem, cel puțin așa vedeam eu libertatea. El mohorât, stătea pe prispa îngustă din stânga chilerului și își clătea piciorele cu apă rece, pregătindu-se de somn. Purta o cămașă subțirică iar pe deasupra o boandă să nu-i înghețe spatele. Intrăm în “casă”. Închide ușa și trage foraiberul să o lipească de toc cât mai bine. Cu un ghem de cârpe astupă hornul sobei iar la pragul ușii așează cu grijă un lăvicer impăturit să nu dea buzna frigul. Lampa ardea tăcută pe peretele din spate, pe care mai atârnau aproape de geam o icoană și o candelă.

Se ridică în picioare și minute bune, cu bărbia coborâtă în piept îndreptată spre icoană, îi mulțumește Domnului pentru clipele minunate dăruite.  Apoi, după câteva mătănii, se așează pe colțul patului. Mă îndeamnă să-mi spun și eu rugăciunea.

Într-o atmosferă învăluită în tăcere cu mucul lămpii micșorat să facă economie de gaz își începe bunicul povestea.

Dragă nepoate,

….. eu nu am școală multă ca tine – doar vreo două clase, dar să știi de la mine că  mai întâi vine sfârșitul omului și apoi al lumii. Noi vom scoate omenia din om, ne vom lepăda de ea ca de o haină veche iar Dumnezeu va decide sfârșitul lumii. El va opri ceasul, nu noi! Când?! Numai El știe! Vezi tu omul și-a pierdut cuvântul pe care i l-a dat Dumnezeu, s-a vândut!  …. pe el,  pe cei din jur și pe fiul Mântuitorului – pentru un pumn de arginți. Eu nu am făcut și nu pot face lucrul ăsta. Am văzut moartea pe front când am trecut Prutul! Apoi, după războaiele lor în care s-a stins omul simplu, au impus omul nou, fără de Dumnezeu. Nepoate, eu am un legământ cu Dumnezeu …  și cu pământul lăsat moștenire de Grigore Butunoi. Nu l-am putut trăda pe tata și nici abandona pe Dumnezeu. Nu am semnat și am plătit prețul. După concentrări, front și închisoare dacă am văzut că n-am liniște dincolo de poartă, le-am spus că vine sfârșitul lumii! Și le-am repetat lucrul ăsta până m-au crezut dus și m-au mai lăsat în legea mea. Nu am avut altă scăpare. Astăzi mai suntem vreo trei în tot Bălăbăneștiul, pe Deal doar doi – eu și cu Costică Mănlache, Nebunul îi spune lumea. A ajuns să doarmă cu vacile în casă, dar nebun nu e! E om liber, cu frica de Dumnezeu care-și paște vacile pe toate dealurile, bucurându-se de umbra copacilor și cântecul păsărilor din pădure.

Mie, Dumnezeu mi-a arătat calea! El m-a îndrumat, tot așa cum tot El m-a salvat de la Cotul Donului și m-a adus acasă! Eram încojurați și vânați ca potârnichile, terminaserăm de mâncat caii și vaselina din ranițe. El m-a scos din iadul ăla iar cărticica de rugăciuni pe care o purtam mereu la piept a fost cărarea spre El! Cum uitam de ea cum simțeam că toate glonțele trec prin mine. Cu cărticica de rugăciuni și ajutorul lui Dumnezeu am învins frica, glonțul, foame(te)a și colectivul. Astăzi omul s-a înrăit. Omul nu mai e om și nici satul sat! Vor veni timpuri grele, încercări din ce în ce mai mari. Noi am luptat cum am putut – voi, nu știu dacă veți rezista!  Lumea se bucură că a scăpat de Ceaușeșcu, dar cei care l-au omorât în Sfânta zi de Crăciun sunt mai răi ca el. Și-atunci ce mare scofală a făcut poporul ăsta!

Pe plita încă fierbite, deasupra ochiurilor, domnea regește un ceaun plin cu ierburi – pojarniță, mentă și coada șoricelului. Menta răspândea  o mireasmă plăcută în micuța încăpere.

Se ridică din pat, luă ibricul cu coadă lungă ce atârna la polița plitei, puse două căni pe masă pe care le umplu cu licoarea binefăcătoare. Ridică fitilul lămpii și se îndreptă spre dulapul din fundul chilerului. Acolo sus erau întotdeauna două cutii de lemn, lângă o biblie grosă. În cutia mare avea o carte “Sfârșitul Omului”. Văzusem de multe ori cartea dar nu pricepeam prea mult ce scrie în ea. Pentru mine erau un fel de povești plictisitoare. La începutul cărții era împrimată pe hârtie lucioasă, cu o singură culoare, “Judecata de Apoi“. Îngeri, serafimi, rai, iad, …  toate expresiv reprezentate pe două pagini care se completau una pe alta oferind o imagine elocventă a întregului proces. Contrastul era sfâșietor. Deasupra liniștea raiului, dedesupt zbaterea iadului. În mijloc,  Dumnezeu – Făcătorul Cerului și al Pământului!

Așeză cu grijă cartea pe masă și o răsfoia din priviri. Vezi tu, oricât ți-aș povesti eu ce scrie în cartea asta nu vei înțelege nimic, iar dacă vei înțelege ceva, vei uita rapid fără a băga de seamă. Tot ce ți-am spus eu e adevărul trăit de mine. Tu, ești tânăr, trebuie să cauți și să trăiești adevărul tău, iar dacă adevărurile noastre se vor întrepătrunde atunci să știi că ești pe drumul cel bun. Eu așa cred! Noi nu descoperim nimic, noi doar suntem într-o mare trecere și ne stingem căutând sau nu mântuirea – tinerețea fără bătrînețe și viața fără de moarte – căci în Împărăția Domnului nu există timp și moarte! 

Ce să pricep eu la 14 ani despre mântuire. Nimic! Așa că am pornit pe drumul meu. Cert este că imaginile cu Ceaușescu executat mi se păreau inumane așa că am dat crezare spuselor bunicului meu. “Ăștia care l-au împușcat pe Ceaușescu, în Sfânta zi de Crăciun, sunt mai răi ca el!” Mi-au rămas întipărite în minte spusele lui. Timpul a trecut  și m-am lămurit și cu sfârșitul omului! Am realizat cât de singuratici, egoiști, lacomi și mândri am devenit! Omenia și empatie umană este înlocuită cu răutatea și nepăsarea față de suferința aproapelui, smerenia cu mândria, cinstea cu hoția sau cu o falsă corectitudine ilogică și tot așa până am ajuns să devenim un fel de entități ale unei lumi pe care o acceptăm și care ne este impusă prin frică și dezbinare. Cu ce scop? Și de către cine? Apoi, zic și eu ca bunicu  – să căutăm singuri adevărul!

Bunicul a avut slăbiciunile lui lumești. A fost un păcătos ca noi toți cei care ne considerăm limitați în fața creației divine. Și-a dus traiul modest printre consătenii lui, cu bune – cu rele. Unii dintre ei au încercat să-l umilească pentru simplul fapt că a avut curajul și determinarea să gândească și să trăiască altfel. Nu le-a purtat pică și nici nu a vrut să facă din încercările prin care a trecut vreun mare caz. Chiar dacă a trăit o bună parte din  viață într-un chiler fără curent electric, în mizeria sistemului nu s-a scăldat. A evitat-o cum a putut. Războiul și suferința l-au călit, iar Dumnezeu i-a dat vreo 85 de ani să se lămurească cu el însuși. Mulți dintre noi nu vom mai avea timpul ăsta. De aceea ar fi bine să coborâm ștacheta mândriei cât mai jos și să o urcăm pe cea a omeniei cât mai sus. Spre o comunitate în care smerenia și empatia sunt prezente la tot pasul își aruncă și Dumnezeu mantia ocrotitoare!

După lovitura de stat din 89 a început marea împroprietărire post-comunistă. Secretar era atunci d-l Cudrițescu.

– Nea Vasile a venit timpul să te împroprietărim! … i-a spus el atunci pe un ton prietenesc.

Bunicul, s-a uitat lung la el și i-a spus:

– Păi, … domnu secretar cum să mă împroprietăriți voi pe mine când eu nu am renunțat la ce-i al meu din moși-strămoși?! Am aici la subsuoară toate hârțoloagele de la tata.

– Așa au fost vremurile nea Vasile, dar acum a venit democrația!

– Măi domnu Petrică,  … eu unul nu cred în democrație, eu cred doar în Dumnezeu, în Fiul Său – Isus Hristos și-n Sfântul Duh. 

Câteva luni mai târziu, a primit de la Primărie o înștiințare prin care i se aducea la cunoștință faptul că i se cuvin vreo nouă hectare de teren arabil! “Maximul este zece hectare nea Vasile – așa spune noua lege“, i-au adus la cunoștință autoritățile locale! Un an mai târziu, în urma unei plângeri făcute de un consătean din mahala care locuia unde a fost magazinul sătesc odată, i se aducea la cunoștință că i se mai cuvin doar vreo șase hectare pentru că restul fusese confiscat înainte de Gheorghe Gheorghiu Dej pe motiv de “delapidare”. În hotărârea respectivă sunt două spețe, există una pentru delapidare și una pentru neglijență în serviciu, specificându-se clar că inculpații sunt neîncadrați politic. Responsabilii de la Rădești cu aprovizionarea, inițial au declarat una, apoi își schimbă declarațiile și ambii soți, deși aveau copii minori, sunt condamnați definitiv, în total,  la vreo 10 ani închisoare cu executare. Judecătorii nu au ținut cont de faptul că familia avea copii minori, a contat extrem de mult că nu erau încadrați politic. Copiii sunt crescuți de bunici. până unul din soți se întoarce din închisoare.

În același timp, după 89, au fost împroprietăriți unii consăteni în Bălăbănești pe baza unor declarații pe proprie răspundere cu martori, pe motiv că actele au dispărut sau le-au fost distruse(le-au dat unii deștepți foc!) în perioada comunistă!  Printre ei s-au strecurat probabil și alții care nu aveau acest drept. Lui Butunoi Gr. Vasile(Particularul) și nu Partidularul cum au fost și sunt mulți și-n ziua de astăzi, cu toate actele emise de Judecătoria rurală Bălăbănești în ordine, i s-a aplicat altă lege. Nu-l mai interesa! Știa foarte bine că nimeni nu stăpânește nimic și că lupta lui a fost cu morile de vânt din sat. Rămăsese doar cu dramul de demnitate că a mers până la capăt  – n-a semnat și nici nu s-a înrolat ca membru!

Strămoșii noștri au ridicat trei mănăstiri în sat (Popești, Frumoasa și Hraina) – poate chiar patru dacă adăugăm și Chilieniul! Am avut preoți, călugări, maici, ….  și am rămas cu două biserici pustii, fără prezența permenantă a unui preot. Prin 2006, un tânăr abandonează tot și pornește lupta sa cu sine în căutarea credinței adevărate. Trece și prin Bârlad, Grivița, Bălăbănești …. Afară ploaie și frig. Ud leorcă pășea greoi pe drumul ce leagă Grivița de Bălăbănești. Văzându-l, o bătrână  îi roagă pe doi consăteni să-l ia și pe el în căruță până la marginea satului. Aceștia râzând îi spun bătrânei că nu urcă un păduchios în căruța lor!  În sat omul vrea să mănânce o fructă dintr-un pom de la marginea drumului. Proprietarul rotofei l-a apostrofat pentru două prune!  Aceste fapte stau scrise în cartea de încercări a acestui tânăr. Oare așa ar trebui să ne comportăm? Eu zic că am ajuns rău, am stors și omenia din noi! 

Noiembrie 2016. Se resfințește parohia Bălăbănești – Deal! Mormintele au fost curățate, crucile au fost văruite în alb. Mă duc și eu să aranjez mormântul bunicului!  Loc în jurul crucii  nu mai avea mult dar eram bucuros că-n fiecare an crucea se-ncăpățâna să stea-n picioare la locul ei. Ajuns la mormânt, nu găsesc nimic! Zic … măi să fie era acum o săptămână, acum nu mai e! O întreb pe bătrânica care locuiește în deal de biserică dacă știe ceva. Spre surprinderea mea, aflu că crucea bunicului a fost îndepărtată pe motiv că era albastră și nu a fost văruită în alb … că așa erau ordinele de la Galați! În fundul grădinii, peste drum de intrarea în curtea bisericii stăteau aruncate două brațuri de cruci! Printre ele era și a bunicului meu! M-a cuprins o tristețe instantanee. Mă uitam la cruci, unele întregi – altele rupte, aruncate în bătaie de joc și mă întrebam cât de jos am ajuns! Vă dați seama dacă ordinul era dat pe țara ar fi văruit ăștia toate crucile cimitirului vesel din Săpânța, Maramureș!  “Bunicule, bunicule … nici în mormânt nu-ți dau pace unii!“, m-am trezit eu vorbind de unul singur! I-am instalat crucea în locul de unde fusese smulsă și am părăsit abătut curtea bisericii.

Când trăiești într-o comunitate relativ restrânsă observi lucruri care în alte locuri sunt insesizabile! Observi că oamenii sunt mai atașați unul de altul! Și cu cât omul este mai izolat, mai departe de un spital, de televizor și de ban cu atât el este mai aproape de Dumnezeu! Își înțelege rostul și menirea, se bucură de lucruri mărunte și duce o viață mai liniștită, dar plină de încercări! Avem în spate un veac extrem de apăsător. Vedem cu toții că valul minciunii, al dezbinării și al fricii se-ndreaptă spre conștiința noastră cu o repeziciune incredibilă. Timpul de ieri, nu mai este cel de astăzi! Credința de ieri, nu mai este cea de astăzi! De mii de ani înaintașii, călugării noștri și mai recent, pe scara istoriei, sfinții închisorilor ne-au avertizat și ne-au sfătuit să nu ne vindem sufletele, să nu ne fie frică!  Să mergem până la capăt, urmându-L pe Hristos! Ne vor lua TOT – hrană, apă, aer  … până când vor ajunge la suflet! ….  iar pentru a rezista,  …. să fim mai buni, mai smeriți, mai aproape unul de altul și de Dumnezeu! Nu ne putem defini ca oameni, creație divină, decât prin omenie și nu putem evolua spiritual decât prin smerenie! Doamne ajută!

Text: Florin Munteanu