Apollo era mânios, ardea tot dealul dintre Bălăbănești și Pupezeni. Salcâmii bătrâni, ce imprejmuiau via lui moș Gavrilă Ciucă, amețiți de zăpușeală, așteptau neputincioși o picătură de ploaie. Nici un nor nu umbrea pământul, nici o adiere de vânt nu pieptăna creștetul nucului din vie.
Un trup drept, împodobit cu două mâini pietrificate pe-o coadă de lemn, înfășurat într-o cămeșă subțirică umezită de sudoare, al unui bătrân cu fața arsă de soare mânuia regulat, paralel cu pământul, o coasă, ocolind cu dibăcie obstacole neprevăzute. Coasa, cu coada sculptată-n lemn de fag și lama metalică curbată-n vârf, patrula-n continuu, de la dreapta spre stânga, croind alei pavate cu păring auriu într-un câmp străjuit de flori violete, seci și nemuritoare. Un hârșâit aspru, tăios, însoțit de un icnet adânc culca, pe pământul lutos crăpat de uscăciune, brazdă după brazdă.
Ziua era lunga si istovitoare. Nu avea mai mult de un pogon, însă o zi de coasă era de trei ori mai istovitoare ca una la sapă. Și-apoi trebuia să culce păringul rapid, nu de alta dar hăramurile făceau nazuri dacă era prea uscat … sunt și ele mofturoase. Și-apoi e rânduiala din străbuni – omul își îngrijește animalele și ele îndestulează casa stăpânului. Fără ele nu-i chip și nici ieșire din sărăcie și necaz.
Text: Florin Munteanu / Amintiri de odinioară
Leave a Reply