Cartea de versuri “Mănăstirile din gânduri” a fost ctitorită în interiorul anotimpurilor, care au îmbrăcat pereţii gândurilor în icoane pictate mereu altfel, cu pensula cerului, a dorului, a viorii, a frunzelor… Clopotele lor răsună de la un mal la altul al Prutului, fiecare vers fiind impregnat cu mai multă tăcere decât cuvânt. “Berzele/ au înălțat/ un pod peste Prut,/ Zidind/ cerul mlăștinos/ pe aripi de lut./ Nechează,/ din sălcii,/ pierdutele maluri,/ Strecoară/ în inele/ tăcutele valuri./ Berzele/ au împletit/ pâinile în nori,/ Dospite/ și puhave/ la podul de flori… (Berzele au înălțat un pod peste Prut)
Răbufnind într-o primăvară timpurie, iubirea, care se zideşte în fiecare filă a cărţii, trece şi se conturează prin toate etapele unei deveniri. Eul liric suportă transformările sezoanelor care îl sugrumă şi îl contopec cu notele naturii, înflorindu-i partituri pe care e forţat să-şi continue nesomnul creaţiei. “A explodat din muguri poezia/ Cu rime-mbrățișate pe clavire/ Și-a luminat în versuri galaxia/ Petalelor de fragedă iubire.// Mi-ai sidefat ingenuu simțirea/ Rostogolind cuvinte pe o harpă,/ Reinventat-ai pentru noi murirea,/ Ca-n nicio primăvară să nu-ncapă.// În trupul meu viorile se-nchină,/ Iar din privirea-ți floare de narcisă/ Se naște simfonia cristalină/ De-atâta vreme pentru mine scrisă.” (A explodat din muguri poezia)
Deşi ar fi încercat să ignore toamna, din prea multă murire, tocmai aceasta este cea care îi desfrunzeşte sufletul de toată plinătatea rostirii, cu dantelării şi rotunjiri ale imaginilor atent selectate, pentru a transmite ceea ce cuvântul încă nu a plămădit. Dezgolind metaforele până la sângele trăirilor acestor poeme, schelele textelor rămân, în mare parte, sub forma unor catrene distribuite în câte trei strofe. Duzina aceasta de versuri poate fi luată la subraţ şi întinsă de la un capăt la altul al firului, al lunilor anului care se repetă, zile ale săptămânii care o iau tot timpul de la capăt, o ciclicitate în care şi sentimentul predominant îşi schimbă doar haina, esenţa lui rămânând aceeaşi.
Vă invit să-l culegeţi, să-l şlefuiţi şi să-l aşezaţi piatră de temelie propriei mănăstiri, pe care să v-o zidiţi cu multă migală, cu răbdare, cu speranţă şi credinţă, dar mai ales cu dragoste!
“Genunchii mei pe versurile tale/ Irump în aurore boreale./ Răchitele în mine se îndeasă/ Să-ți plângă poezia preafrumoasă./ Fântâna izvorâtă din cuvinte,/ Înrăurita dorului fierbinte,/ Îmi năpădește inima săpată,/ De fiecare strofă mângâiată./ Pe fruntea ta cerneala se răcește/ Și-n brazdele luceferilor crește./ Așază-se pe foile iubirii,/ Din toată plinătatea zămislirii./ Și mă zidește tainic printre rânduri,/ Sfințindu-mi mănăstirile din gânduri.” (Mănăstirile din gânduri)
Tatiana Scurtu Munteanu
Coperta I de Marian Truţulescu, Spaţiu celest VI, 2008
Leave a Reply