Pe 16 septembrie 2009, pe site-ul cotidianului electronic Xpress Bălăbănești publicam un mic articol, semnat de prof. Nicolae Pământ, referitor la denumirea hazlie Picior de Paris, denumire atribuită satului Bălăbănești.
Iată textul mai jos:
„”Picior de Paris” reprezintă o denumire hazlie a comunei Bălăbănești ce caracteriza locuitorii acestor meleaguri indiferent de starea lor materială. Descendența, comportamentul și aspirațiile bălăbăneștenilor au reprezentat ani la rând materialul satirizant pe care vecinii lor nu s-au sfiit să-l utilizeze ajungându-se astfel la redenumirea umoristică a satului în „Picior de Paris”. Vecinii îi „admonestau” pe bălăbăneşteni cu această formulare . Evident „Picior de Paris” este o etichetă peiorativă a satului care ilustrează umorul de calitate al locuitorilor acestor meleaguri fiind susținută de următoarele explicaţii:
Bălăbăneştenii sunt urmaşi ai unor familii boiereşti mari sau mici. Cercetările intreprinse de cunoscutul genealogist George Felix(Geo) Taşcă dovedesc această descendenţă. În 1999 Geo Tașcă afirma : ,,satul Bălăbăneşti a avut douăzeci și patru de ,,mazili” (urmaşi de mici boieri de ţară) şi trei ,,dintre cei de la neamuri” (urmaşi ai marilor boieri de divan ai Moldovei). Faţă de întreaga Moldovă unde numărul „mazililor” şi a „celor de la neamuri” nu depaşea 2400 contribuabili – Bălăbăneştiul reprezenta 1% – o cifra enormă pentru o comunitate atât de mică. Putem afirma deci fără nici o reținere că „satul Bălăbăneşti era un sat eminamente boieresc” (Geo Taşcă 1999). Având rădăcini nobiliare, sătenii erau foarte mândri de originea lor, mândrie care căpătase accente haioase mai précis se transformase în fudulie. Un alt element care a contribuit la apariția sintagmei ,,Picior de Paris” era la vremea respectivă modul în care se îmbrăcau și întrețineau femeile măritate şi domnişoarele – ţineau ca pielea corpului să fie albă, culoare considerată nobilă. Din acest motiv se îmbrăcau cu haine care acopereau tot corpul, erau înfofolite ca femeile arabilor. Se mai spune că sapa era dusă în mână și nu pe umăr cum era normal. Sapa și muchia sapei erau acoperite cu o batistă – sapa dusă pe umăr şi neacoperită era o ruşine pentru urmaşii unor boieri. Bălăbăneștenii se considerau campionii eleganţei, civilizaţiei și culturii. Locuitorii satului tindeau să ajungă orăşeni, se credeau egali orăşenilor, de cele mai multe ori chiar superiori acestora. Se adresau unii altora cu ,,doamna – domnule, domnişoară – cavalere, duduie”, îi priveau pe străini cu o oarecare superioritate.
Ca o concluzie, „Picior de Paris” constituie o formulare glumeaţă, confirmată parțial de realitate, pentru o aşezare mică (Bălăbăneşti) situată lângă un oraş deosebit (Bârlad).”
Din anul 2009 și până astăzi, când recitesc cu plăcere textul prof. Nicolae Pământ, au trecut, iată, mai bine de zece ani, deceniu în care s-au adunat și alte informații interesante care vin să confirme explicațiile ce susțin această denumire hazlie.
Situat în imediata vecinătate a municipiului Bârlad, Bălăbăneștiul, în raport cu alte sate din zonă, a cunoscut o accelerare a modernismului în viața tradițională de zi cu zi ceea ce a general o pierdere a identității ancestrale. Începând cu sfârșitul sec. al XIX-lea, localitatea abandonează portul popular și o parte din tradiții în favoarea curentului modernist, o emancipare ce duce la o apropiere mentală de standardele de viață orășenești și de noile obiceiuri ce se împământeneau cu rapiditate la orașe. Spre deosebire de alte sate, cum ar fi Brădeștiul sau Bălășeștiul, Bălăbăneștiul, având o populație mai înstărită cu adânci rădăcini boierești, se dezbracă rapid de tradiționalismul arhaic reprezentat de ie, ilic, obiele, casâncă, suman, opinci etc. și îmbracă rapid haina nouă orășenească reprezentată de pantofi, costum, palton, pălărie, umbrelă etc. Această trecere rapidă la noul port, în special a celor tineri, este taxată pe bună dreptate de vecini care văd în noile apucături un fel de mândrie puerilă și lipsită de sens.
În lucrarea „Aspecte etnografice din satul Brădești, comuna Vinderei, județul Vaslui” etnografa Victoria Semendeaev, în urma cercetărilor întreprinse la Brădești(septembrie 1977) și a cursurilor de muzeografie etnografică susținute la Iași(1969) care au inclus și Bălăbăneștiul, afirma:
„Costumul popular în această zonă este aproape dispărut, în lăzile bătrânilor rar se mai poate vedea câte o cămașă cu pui (cusături), marame, brâie, bete, fustă de lână țesută în patru ițe și croită în clinuri etc. Portul catrinței nu se mai păstrează nici în amintirea bătrânilor. (notă subsol nr. 23 în documentul original cuprinde următoarele descrieri)
Notă 23 Pe baza informaţiilor culese din satele Bălăbăneşti şi Brădeşti dăm unele date referitoare la costumul popular de la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX.
“Fetele umblau cu capul gol, purtau părul împletit în gâţe sau strîns în coc cu patru piepteni, iar în mijlocul cocului puneau un pieptene cu trei dinţi lungi (“cocar”) şi flori în coc şi la ureche. Femeile purtau pe cap casincă neagră sau batiste albe cu mărgeluţe, legate “de-a-moda” (după cap), barize cu flori, ştergare de bumbac şi marame de borangic. Cămăşile erau confecţionate din in, cânepă sau bumbac şi împodobite cu cusături realizate cu lânică, fir, fluturi (paiete) şi încheiate cu cheiţă făcută cu arnici galben. Erau încreţite la gât, mâneca avea altiţă şi încreţeală şi se termina cu bentiţă.
S-au purtat şi cămăşi croite cu platcă.
Fustele erau ţesute din lână, în patru iţe, croite în clini sau fuste creţe confecţionate din ţesături de bumbac de provenienţă industrială, peste care se aplicau două-trei cordele (panglici) de catifea.
Se încingeau cu bete cu alesături și mărgele pe margini.
Iarna, femeile purtau caţaveică cu blană de vulpe având faţa de catifea sau ţesătură de lână procurată din comerț. Sumanele s-au purtat atât de bărbaţi cât şi de femei.
În picioare se puneau ciorapi de lână, opinci şi ghete cu toc.
Bărbaţii purtau vara pălării cu bor mare, iar iarna căciuli. Cămăşile aveau guler drept, lat de două degete și se legau cu canafi la gură. Erau cusute cu arnici colorat, pe guler, în jurul gurii, pe mâneci.
S-au purtat pantaloni bufanţi (“bernevici”) – de influență bulgărească – creți la spate și șolduri și strâmți jos, făcuți din suman și legați cu “bârnețe” (brăcinari)
Se încingeau cu brâie ţesute în patru iţe : roşii, verzi, albe, negre, maron, învârstate la capete, sau cu bete tricolor. Deasupra purtau vestă, ilic de suman cu zig-zaguri din găitan, bondiţe cusute cu flori şi prim pe margini, de aceeași culoare cu căciula, cojocel cu mâneci sau cojoc, mintean lung până la genunchi, sumane sărăduite sau nesărăduite, cu guler răsfrânt sau drept şi croite cu clini.
În picioare s-au purtat opinci şi obiele, ciorapi şi ghete. (informatori : Maria Balaban, n.1896, Maria Taşcă, n.1879, Lina Tașcă, n.1912 (Bălăbăneşti), Ivana Cumpănici, n.1889, Maghiţa Cumpânici, n.1904, Lazăr Manolache, n.1900, Dumitra Solomon, n.1897 (Brădești)” …
Contactul cu lumea comercială şi viaţa oraşelor unde populaţia de aici îşi desfăcea produsele, a oferit locuitorilor prilejul să-şi însuşească diferite mărfuri industriale. Astfel se explică şi dispariţia de timpuriu a portului popular precum și pătrunderea în unele sate a unor articole de lux. De exemplu, în Bălăbăneşti, la sfârșitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, femeile purtau rochii lungi, croite după moda oraşului şi pălării cu boruri largi, pe care le îmbrăcau la ocazii (biserică, petreceri). “Când fetele jucau la horă, rugau mamele să le ţină pălăriile în timpul jocului” – (Notă 24 – Informator Maria Taşcă, n.1879, Bălăbăneşti)”
Așadar putem menționa că proximitatea cu municipiul Bârlad nu a fost întotdeauna benefică Bălăbăneștiului care și-a pierdut, în mod accelerat, o mare parte din port și tradiții tocmai datorită acestui fapt. Prin urmare influența Bârladului asupra Bălăbăneștiului a fost permanentă și în ambele direcții.
Adevărul este că la Bălăbănești s-a încercat o îmbinare între nou și arhaic însă acest lucru nu a durat mult pe scara istoriei iar activități de bază cum ar fi creșterea viermilor de mătase și producerea de borangic, țesutul, împletitul, confecționarea măturilor din mălai și a pălăriilor de paie, lemnăritul etc. s-au stins treptat în negura timpului. Aceste activități casnice au dispărut și datorită instalării comunismului și a migrării masive a tineretului către zonele urbane unde se practica o industrializare devoratoare de forță de muncă tânără ce necesita calificări în domenii noi de activitate. Ruptură între generații s-a realizat cu precădere între anii 1950 și 1980 când îndeletnicirile practice de odinioară au dispărut.
Îmi aduc aminte cu nostalgie când tata, Munteanu Gheorghe, n.1947, îmi explica cum funcționa războiul de țesut al bunicii(Munteanu Elena, n.1924), război abandonat undeva în podul chilerului de vară.
Spunea el: “Odată cu venirea primăverii, copil fiind, misiunea mea era să adun frunze crude de dud de pe coclauri sau din lunca Jăravățului unde mergeam cu vacile la păscut și să hrănesc larvele de viermi de mătase. Iernile fiind lungi și geroase mi le petreceam cu mama în jurul războiului de țesut și al sobei.” Ouă, larve, nimfe, fluturi, pieptene, furcă, fus, andrele … erau noțiuni pe care le cunoșteau majoritatea copiilor din Bălăbănești.
Astăzi fibra de mătase este considerată fibra de lux a industriei textile și rar se mai produce în țară iar oalele de lut ale brădeștenilor ce atârnau odată în fața gospodăriilor noastre și unde se sedimenta cel mai bun chișleag și cea mai gustoasă smântână au fost înlocuite cu sticle și containere din plastic toxice atât pentru corpul uman cât și pentru țărâna strămoșească. Piață de desfacere există însă, nu mai există nici tradiție și nici voința de a relua aceste activități.
Surprinzător sau nu, alte sate din vecinătate – Brădești, Rădești, Lungești – au fost mai puțin receptive la stilul de viață și la moda orășenească concentrându-și activitatea pe vechile tradiții strămoșești cum ar fi olăritul. Vecinii au observat la bălăbăneșteni această mentalitate nouă, de neînțeles pentru ei, și, în mod ironic, i-au taxat, atribuindu-i satului Bălăbănești apelativul hazliu Picior de Paris. Totuși, în fața tăvălugului comunist și a colectivizării forțate portul, obiceiurile și tradițiile s-au stins odată cu bunicii și străbunicii noștri. Nici vecinii noștri nu au rezistat mai mult iar noi am rămas metaforic vorbind, în memoria colectivă a locului, cu un picior al capitalei Franței sau al copilului care a atras pieirea Troiei.
Revenind la Paris acest cuvânt plin de noblețe ce îmbină frumusețea și înțelepciunea el nu poate decât să ne motiveze! Iar celui ce ne-a etichetat cu acest apelativ nu putem decât să-i mulțumim. Fiind un fin observator al nostru, acest necunoscut transformă versurile epice de debut ale “Mioriței” – Pe-un picior de plai / Pe-o gură de rai – într-o variantă originală bălăbăneșteană – Picior de Paris – ce îmbină atât frumusețea locului cât și inteligența strămoșilor într-un cerc dominat de slăbiciunile permanente ale ființei umane mereu în căutare de nou, slăbiciuni exprimate prin mândrie și dezrădăcinarea de trecut – de vremurile de demult considerate pe bună dreptate sacre, dezrădăcinare care nu duce decât, ca și în cazul “Mioriței”, la o trecere prematură în neființă. Satul de odinioară moare iar tinerii atrași de capcanele materialismului efemer uită că sacralitatea vine de la origini – din trecutul îndepărtat, nu din modernism. Cu cât ne depărtăm de Răsărit(origini, conștiință) cu atât ne apropiem de Apus(sfârșit, uitare)!
Bala, rădăcina cuvintelor Bala/ur – Bala/ban – Bălă/bănești, în sanscrită înseamnă forță. Vom mai găsi noi resurse în comunitate pentru a ne salva și a evita această decădere morală accentuată? Greu de realizat ținând cont că am devenit niște banali consumatori de absolut orice, ignorând în totalitate procesul creației și Legile Creatorului.
În jurnalul de război “La porțile Moldovei” (7 iunie 1917 – 1 mai 1918) colonelul Ștefan Paraschivescu, comandantul Batalionului 9 Pioneri, aflat în trecere prin Bălăbănești surprinde următoarele aspecte care fin să confirme și să susțină textul prof. Nicolae Pământ din debutul acestei prezentări.
Citez: „Trecem prin Bălăbănești sat mare și – se zice – bogat, așezat într-un bazin accidentat. Auzim că fiecare Bălăbăneștean, care se respectă, trebuie să aibă cel puțin un proces la judecătorie, iar cei înstăriți trebuie să aibă și la tribunal. Când te adresezi fetelor trebuie să le zici domnișoară, căci alt-fel se supără, iar la prășit se duc cu umbrelă și cu sapa sub șorț.”
Merită subliniat faptul că trăsăturile bălăbăneștenilor sunt evidențiate în jurnalul personal al unui ofițer superior al Armatei Române, jurnal publicat mai târziu și apreciat de marele nostru istoric Nicolae Iorga. Purtat pe meleagurile noastre de vremuri tulburi, colonelul Ștefan Paraschivescu descrie comportamentul bălăbăneștenilor ca fiind diferit de al altor comunități rurale întâlnite în campania la care a luat parte.
În articolul În căutarea timpului pierdut (CVIIC) – 13 ianuarie 2022, din cotidianul Informatorul Moldovei, Marian Rotaru scoate în evidență o altă componentă a obiceiului străvechi de acoperi lama sapei cu un material textil.
Citez: „Scriam în alt articol despre obiceiul localnicilor din satul Bălăbănești, vecin cu Bârladul, ca atunci când merg la munca câmpului să acopere lama sapei cu o cârpă ca să nu intre duhurile rele în unealtă și să strice recolta. Poetul latin Ovidiu nota în lucrarea Metamorphoze credința romanilor că fierul atrage duhurile rele. Iată deci altă tradiție comună Romei antice și ținutului nostru curat getic!”
Articolul anterior la care face referire scriitorul Marian Rotaru este datat în 12 decembrie 2016 și este intitulat Semn de exclamare(VI). În acest articol, el menționează explicit denumirea de “picior de Paris” atribuindu-i o semnificație ancestrală mistică.
„Armele de fier erau mai temute decât cele din bronz, de aceea oamenii ziceau că fierul atrage duhurile rele, arată Ovidiu în “Metamorfoze”. Credinţa s-a păstrat în satul tutovean Bălăbăneşti. Acolo oamenii când mergeau la prăşit acopereau lama sapei cu hârtie pentru ca necuratul să nu intre în unealtă. De la acest obicei se spune cu ironie Bălăbăneştiului, “picior de Paris”! Fiind vorba de duhuri rele, fierarii arimi erau priviţi cu teamă, iar ţara lor era neagră, întunecată. Argonauţii au întâlnit arimi pe malul bănăţean al Dunării. Locul negru unde trăiau aceştia, a fost tradus în slavonă prin Cerna, de unde râul Cerna şi Munţii Cernei.”
Într-adevăr aceste superstiții sau obiceiuri străvechi existau la noi în sat putând menționa aici și înfigerea unui cuțit, a unei securi sau a unei sape în pământ pentru a îndepărta ploaia rea(grindina) și a ocroti gospodăria de trăsnete. Într-un an a fulgerat atât de tare că s-au aprins saivanele de la Bălășești. Vestea s-a răspândit rapid la Bălăbănești și în zonă iar bătrânii satului spuneau că acolo a trăznit Sf. Ilie că era plin locul de încornorați și de păcate!
Dincolo de interpretările date, Picior de Paris, rămâne o denumire care ar trebui să ne motiveze, să ne bucure să și să ne facă să înțelegem că avem tradiții, obiceiuri și legende deosebit de frumoase care ar trebui să ni le mai amintim din când în când …. nu de alta dar, un sat fără istorie este ca un bătrân fără copilărie.
Text – Florin Munteanu
Leave a Reply