Bălăbănești – „Picior de Paris”

„Picior de Paris” reprezintă o denumire hazlie a comunei Bălăbănești ce caracteriza locuitorii acestor meleaguri indiferent de starea lor materială. Descendența, comportamentul și aspirațiile bălăbăneștenilor au reprezentat ani la rând materialul satirizant pe care vecinii lor nu s-au sfiit să-l utilizeze ajungându-se astfel la redenumirea umoristică a satului în „Picior de Paris”. Vecinii îi „admonestau” pe bălăbăneşteni cu această formulare . Evident „Picior de Paris” este o etichetă peiorativă a satului care ilustrează umorul de calitate al locuitorilor acestor meleaguri fiind susținută de următoarele explicaţii:

Bălăbăneştenii sunt urmaşi ai unor familii boiereşti mari sau mici. Cercetările intreprinse de cunoscutul genealogist George Felix(Geo) Taşcă dovedesc această descendenţă. În 1999 Geo Tașcă afirma : ,,satul Bălăbăneşti a avut douăzeci și patru de ,,mazili” (urmaşi de mici boieri de ţară) şi trei ,,dintre cei de la neamuri” (urmaşi ai marilor boieri de divan ai Moldovei). Faţă de întreaga Moldovă unde numărul „mazililor” şi a „celor de la neamuri” nu depaşea 2400 contribuabili – Bălăbăneştiul reprezenta 1% – o cifra enormă pentru o comunitate atât de mică. Putem afirma deci fără nici o reținere că „satul Bălăbăneşti era un sat eminamente boieresc” (Geo Taşcă 1999). Având rădăcini nobiliare, sătenii erau foarte mândri de originea lor, mândrie care căpătase accente haioase mai précis se transformase în fudulie. Un alt element care a contribuit la apariția sintagmei ,,Picior de Paris” era la vremea respectivă modul în care se îmbrăcau și întrețineau femeile măritate şi domnişoarele – ţineau ca pielea corpului să fie albă, culoare considerată nobilă. Din acest motiv se îmbrăcau cu haine care acopereau tot corpul, erau înfofolite ca femeile arabilor. Se mai spune că sapa era dusă în mână și nu pe umăr cum era normal. Sapa și muchia sapei erau acoperite cu o batistă – sapa dusă pe umăr şi neacoperită era o ruşine pentru urmaşii unor boieri. Bălăbăneștenii se considerau campionii eleganţei, civilizaţiei și culturii. Locuitorii satului tindeau să ajungă orăşeni, se credeau egali orăşenilor, de cele mai multe ori chiar superiori acestora. Se adresau unii altora cu ,,doamna – domnule, domnişoară – cavalere, duduie”, îi priveau pe străini cu o oarecare superioritate.

Ca o concluzie, „Picior de Paris” constituie o formulare glumeaţă, confirmată parțial de realitate, pentru o aşezare mică (Bălăbăneşti) situată lângă un oraş deosebit (Bârlad).

Informațiile de mai sus ne-au fost transmise de domnul profesor de istorie Neculai Pământ, căruia îi mulțumim pentru contribuție și clarificări.