Şi, uite-aşa… cu macaronarul Turco din “Tesla” dat exact oleacă mai puţin decât tare şi oleacă mai mult decât încet, cu becurile aprinse pe jumătate, să facem economii în buzunarul lui nea Lulu şi să nu ne pârască cineva la Miliţie că, în loc să ne culcăm în slujba patriei, noi ne hârjonim şi facem sindrofii în detrimentul prosperităţii naţionale… Florica sare de pe radarul unui cicisbei tremurici, mai în vârstă, şi se azvârle în braţele mele aproape primitoare şi bălăbănindu-se ca să se mişte şi să se vadă scânteierile de la ceas şi de la cămaşă. Sare ca o mreană după ţânţari, ca o păstrugă după muşte, ca o hymenopteră după fluturi de lampă crocanţi, aşa, cum crede că numai eu ştiu şi pot să fiu… Sare şi începe să mi-i prezinte pe ciudaţii săi musafiri, unul mai a/gregar ca altul, unul mai gata oricând, de orice şi de oricum, decât “aproapele” său… Sigur că da: Gică, odraslă de contabil, îmbrăcat scump, cu ochi de viezure, taciturn, imprevizibil; Sile, fiu de popă navetist sărit de pe fix, la ţară, cu bicicleta, băiat tânăr şi timid ca o foaie de beladonă; Gelu, fecior de siderurgist, student la Nave, arogant şi gălăgios; Nina, o fată mare (multă, vreau să spun) elevă harnică la Liceul economic; Lala, o dulcinee proaspăt căzută la examenul de admitere la facultatea de Peşte, supărată, foarte deschisă fizic şi sufleteşte; şi, desigur, mândra mea Florica şi eu. Toţi şi toate fumează de rup duşumelele. Vorba aia: poţi să sprijini bicicleta-n fum, nu glumă!… Iată, ne uităm adânc şi înalt unul la altul, fiecare la fiecare, fiecare la oricine, oricine la fiecare, fetele-s pornite pe dansuri, dansează singure, adică freacă duşumeaua aiurea, de colo-colo, sunt îmbrăcate sumar, dar decent, sunt boite şi văcsuite şi pomădate şi date-n pisica Penelopei, cum zice poetul Nichita Stănescu! Fata care a căzut la Peşte, cu paşi şi gesturi de felină, se repede la Tesla, umblă şi manipulează magnetofonul, pune Giani Morandi cu “în genunchi mă-ntorc la tine”… şi începe să se bâţâie persuasiv, ar vrea să se joace cu mine de-a dansul, însă Florica nu mă scapă din ochi, iar Lala habar n-are că eu sunt novice în materie de sârbă, horă, vals, tangou, pinguin, menuet, foxtrot, charleston, bla, bla, bla…!… Gata, îi rog să oprească “scula”, să facă linişte, că vreau să mă produc, vreau să le citesc şi să le recit şi să le povestesc debutul meu poetic în “Convorbiri literare”, fără să mă întreb dacă asistenţa “gustă” poezia, dacă are cineva idee ce-i aia estetică, metaforă, iamb, sonet, pantum…!… Să vezi ce-a ieşit!
*
Mai cu junghi, mai cu tuşit, mai de voie, mai de nevoie, Gică opreşte instalaţia de cântat. După figuri, nu-mi vine să cred că prea au chef şi poftă de ascultat poezii, dar nici eu nu mă las intimidat de feţele lor acre şi dure, departe de oximoron. Îmi dreg vocea, mi-o fac limpede şi gravă, tai aerul/fumul cu palma mâinii drepte, îi fixez, câte o fracţiune de secundă, pe fiecare, să mă conving că-s atenţi… şi încep să recit, cu “O salcie pe malul apei” în mâna cealaltă, foarte puţin aplecat spre stânga şi înainte, de la centură în sus, aşa, cum fac marii declamatori/oratori ai culturii terestre şi universale. Toată asistenţa lasă impresia că mă ascultă profund. Însă, chiar de la sfârşitul primelor două versuri rostite ditirambic (“o salcie pe malul apei e credincioasă totdeauna/ aceloraşi tăcute valuri ale aceluiaşi pârâu”) donjuanii şi jumările încep să caşte, semn că, deja, sunt osteniţi de atâta admirare, că micro/encefalele lor au neapărată trebuinţă de aer şi că trebuie să se hodinească urgent. Nu mă apucă dracii, deocamdată, şi continui “spectacolul” cu următoarele două versuri şi cu glasul din ce în ce mai tare, aproape ameninţător… (“şi nu-şi întoarce niciodată/ privirea-n urmă când furtuna”)… dar rezultatul este dezastruos. Nici măcar scumpa mea Florica nu (se mai face că) mă mai ascultă. Până şi timidul Sile dă semne de plictiseală şi de nervi, şi chiar îl văd cum se uită cu jind la Tesla şi vrea să-l pornească pe Remo Germani cu “non andare col tamburo”. Anticipând apocalipsul, fac o pauză rapidă şi-i rog foarte frumos să mai aibă oleacă de răbdare, fiindcă nu mai am mult, fiindcă poezia-i scurtă, fiindcă habar nu au ce sunt în stare să piardă… Sigur că da, sicofanţii şi sperjurii sunt de acord, dar îi văd cum clocotesc de mânie, îi văd cum mocnesc sub scoarţa lor de cicisbei mărunţi în faţa unui poet grandios, “filozofic şi romantic”, cum a zis profesorul Constantin Ciopraga, mai în glumă, mai în serios, atunci, în pragul biroului lui Ioanid Romanescu şi în pragul debutului meu în “Convorbiri literare”. Riscând să fiu întrerupt, arunc în urechile “spectatorilor” ultimele două versuri, apoteotic, ridicând mâinile şi poezia spre tavanul afumat, adică spre cer… (“vrea să-i aplece lunge ramuri/ spre altă curgere de râu”)… Tai aerul/ fumul aproape solid cu palma mâinii drepte, semn că-i gata, că se poate declanşa “ceaiul”, că s-a terminat supliciul “fanilor” mei. “Cred că era mai bine să fi scris nişte strigături!” – surâde Florica, repezindu-se la magnetofon.
Autor: Ion Zimbru
Sursa: Viaţa Liberă Galaţi
Leave a Reply