Deseară e sâmbătă. Şi e ceai la Florica. Şi sunt chemat şi eu. Sunt chemat să-mi întreţin iubirea şi să fac atmosferă mai acătării. Că ăştia, invitaţii de regulă, miros a tămâie tocmai de pe strada Română. Prin urmare, vin de la muncă pe la ora trei jumate post meridian, nici nu mă ating de borşul cu fasole lăsat de tanti Maria în odaie, pe masa de-o persoană. Şi nu mă ating nici de paharul cu vin de poamă lăuruscă, lăsat de nea Ion lângă castronul cu borş. Şi nici de felia de cozonac pe care Tanţa, fata cea mai frumoasă şi mai mare a gazdelor, mi-a pus-o lângă pahar. Dar cum să-mi trebuiască haleală când gândul la “ceaiul” înserării mă proiectează în al nouălea cer, când icoana Floricăi mă obsedează şi ziua şi noaptea, când mi se pare o veşnicie până când voi fi în preajma ei, în bătaia ochilor ei căprui, lângă alcătuirea ei ademenitoare, fără cusur? Cum să pierd vremea cu borşul când trebuie să mă pregătesc, să fiu fercheş, să-mi organizez muşchii şi ţoalele, să-mi dau jos barba de Roade Tot, să mă parfumez, să recit/repet poezia în faţa oglinzii?…Sigur că da! n-am timp de cozonac şi de vin! n-am timp să mă ocup cu din astea lumeşti! dragostea cere sacrificii, cere inclusiv sărituri peste mese!… Sigur că da! iau fierul cu cărbuni de la tanti Maria şi-mi calc cea mai galbenă cămaşă din cartier! cămaşă din aia cu pătrăţele discrete lucioase! şi-mi calc şi pantalonul verzui, din tergal care face ape-ape! şi-mi văcsuiesc şi pantofii pentru ocazii rare, celebrii mei pantofi de 113 lei! şi-mi fixez şi-mi lustruiesc şi ceasul rusesc pe care l-am câştigat la un concurs de limba română! şi mă şi îmbrac să văd cum îmi stă! şi mă şi mişc de colo-colo, prin faţa oglinzii, să-mi reglez mersul, să nu păşesc aiurea, ca o hartapa!… Sigur că da! sunt mulţumit de designul meu, de alura mea, de timbrul pe care l-am ales în perspectiva recitalului, de parfumul suflat cu discreţie pe după urechi şi pe la încheietura palmei cu antebraţul!… Gata, mă uit la ceas, e cazul să plec la vale, în casa unde mă aşteaptă Florica din colţ!… când ies din odaie, pus la 3,14 ace, nea Ion zâmbeşte şi-şi trânteşte un fel de cruce de mirare! zice că arăt ca o floare de bostan scăpată de sub controlul grădinarului!… Are dreptate omul, dar nu-i nimic, îmi ajunge să ştiu că am s-o fac praf pe Florica, am să-i pun la punct pe măgădăi, am să-mi adaug un plus de personalitate la conturul personalităţii mele intelectuale!… Sigur că da: tocmai îmi apăruse poemul “O salcie pe malul apei” în “Convorbiri literare!…!
*
Cu minele plin de sine, cu aerul insului căruia abia i-au sosit corăbiile cu mirodenii în port, cu morga protocolară a celui care abia mai duce gloria pe umeri… şi, în sfârşit, ţeapăn ca un şarampoi mobil, dar şi ostentativ prin negrul pantofilor, verdele pantalonilor şi galbenul cămăşii, precum şi cu ceasul purtat în mod expres să-l vadă lumea umblătoare la deal şi la vale, pornesc andante spre colţul cu Florica şi cu atâtea şi atâtea iluzii. Merg şi privesc în jur, nutrind speranţa că sunt admirat şi invidiat în ţinuta mea de sorcovă, de individ irezistibil, cred eu. Merg şi car cu mine un fel bizar de ironie universală pe adresa normalilor de pe stradă. Ca şi cum suflarea oraşului ar fi citit revista “Convorbiri literare” şi ar fi constatat ce deştept înghite acelaşi aer cu ei. Merg ţeapăn şi consider că mi se cuvine orice, totul, deşi mama mi-a băgat în cap că nu mi se cuvine nimic, nu trebuie să râvnesc nici o iotă din ce-i tentant în lumea asta, dacă nu contribui, dacă nu pun nici un efort la întreţinerea morilor de vânt. Merg şi gândesc la toate aceste bazaconii, mă uit la ceas, ridicându-mi mâna cât mai aproape de ochi, din trei în trei secunde. Nu pentru că mă bântuie punctualitatea, ci pentru a studia reacţia muritorilor trecători printre strada Română şi strada Columb. Nu mă grăbesc, dar nici nu vreau să întârzii, s-o scap pe Florica în mrejele nu ştiu cărui “viţel” libidinos… Sigur că da! gata, iată colţul, iată casa în care se aude “ceaiul” fierbând şi Riccardo Del Turco mestecând Zaizaizaizai în surdină, nu cum se aude acum, la toate porţile şi geamurile imbecililor contemporani!… Sigur că da! la poartă, nici urmă de Florica! am crezut că mă aşteaptă cu toate surâsurile, cu toate vorbele de frumuseţe şi admirare! dar nu, nu-i aşa! rezemat de stâlpul porţii şi fumând profesionist, mă aşteaptă nea Lulu, tatăl iubitei mele, pe care trebuie s-o sfărâm, s-o învăţ minte, să stea toată viaţa, dac-i cazul, şi să mă întâmpine oriunde şi de oriunde aş apărea!… Gata, mucles, trebuie să mă calmez, trebuie să afişez figura superiorului copleşit de victorie! gata, trebuie să mă comport ca şi cum nu procesez eu toate mărunţişurile astea, care-i animă şi-i bântuie pe muritorii de rând!… Uite, gata, nea Lulu întinde mâna spre mine, mă salută cu “bună seara, băiete!” şi mă avertizează cu dojenitorul “n-ai ce face, tovarăşe Ion!”… Pun la spate cuvintele sale, intru, abia aştept să pun ochii pe Florica!… Sigur că da! iat-o, închide ferestrele odăii de “ceai” şi dă Zaizaizaiul mai tare!
Autor: Ion Zimbru
Sursa: Viaţa Liberă Galaţi
Leave a Reply