Avatarurile naivităţii şi Florica din colţ (I+II)

Sunt chiriaş în casa de pe strada Spătarului 23. Tanti Maria (spălătoreasă harnică la nu ştiu ce fabrică de scos apa din urechi) şi nea Ion (tinichigiu notoriu la nu ştiu ce uzină de băgat apa în urechi) sunt proprietarii odăii în care stau. În odaia asta am un pat de-o persoană masculină, o masă de-o persoană (tot masculină) şi o sobă de-o mie şi una de persoane (indiferent de sex) fără lemne. Proprietarii sunt nişte oameni cumsecade. Nea Ion e un moldovean molcom din Docani de Vaslui, şi destul de hâtru ca să-mi placă vorbele şi întâlnirile cu el. Tanti Maria-i (şi ea) tot moldoveancă din Odaia Bursucani de Vaslui, mămoasă, bună la suflet, ocrotitoare şi demnă de prenumele pe care-l poartă prin Galaţii acestui timp. Fiindcă stau aici, în spaţiul acestor creştini normali, plătesc foarte puţin şi stau foarte mult, în sensul că pot pleca oricând la altă gazdă şi mă pot întoarce oricând la “bază”, fără să-mi scoată ochii că nu-s statornic, ori să-mi dea papucii definitiv, ori să-mi facă morală ieftină şi inutilă, să-mi impună penalităţi, să mă pârască la mama şi la tata. Chiar le face plăcere să le recit “Balada chiriaşului grăbit”, ei fiind iubitori de Topârceanu şi de poezie, în general. Deseori, în rarele noastre întâlniri prin ogradă sau la masa de afară, la un pahar cu vin de pe dealurile Zimbrului, nea Ion îmi spune limpede: “Tu eşti prea cuminte pentru oraşul ista, pentru strada iasta! văd că prea iute te îndrăgosteşti de una şi de alta! ai grijă, pentru că strada-i plină de curve, aşa mititele, cum le vezi! tu le vrăjeşti cu poeziile tale de dragoste, dar ele vor să le pici în plasă, să le trânteşti faraoni, să-şi pună greutatea şi laba pe tine! că băieţii de pe strada iasta-s toţi o apă şi-un pământ, sunt lepre, puturoşi, tălâmbi, n-au carte nici cât praful de pe tobă, le mănâncă câinii din traistă! şi fetele nu dau doi bani pe aerele lor de motani fără orizont! ele vor de-alde tine, naivi şi pricepuţi, cu salariu şi cu oarecare trecere la înălţime, chiar dacă nu savanţi, poligloţi, cum sunt cei de la “Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă”, pe unde ştiu că umbli la Cenaclu! sau cum sunt cei de la “Viaţa nouă”, pe unde ştiu că “pierzi” timpul şi vremea la taclale cu consăteanul tău, Lică Rugină!… ai grijă, nu te mai agăţa aşa de repede de orice rochie trecătoare, că dai de naiba, te omoară mă-ta… şi n-ai să ai nici tu, nici toate neamurile tale (de la Burebista, încoace) cu ce plăti aventurile fără cap, în goană, cu sufletul pe dos!”… Are dreptate nea Ion, dar eu tare am pus ochii pe Florica din colţ!

*

Sigur că da! îmi sfârâie ochii şi călcâiele după Florica din colţ! din colţul de jos al străzii Spătarului, exact unde asta dă-n Columb, casa din stânga! sunt lulea după ea, cum se zice! o iubesc romantic! o ador tare! gândul la ea m-a făcut să arăt ca un ţâr! nu mai mănânc aproape nimic! doar covrigi din ăia cu foarte mică rază de acţiune! şi iaurt din ăla în borcane mititele! că mi-a spus un doctor de inimă să nu fac abuzuri de nimic, dar el habar n-are că eu îl păcălesc şi-mi supun inima la chinurile demonice ale iubirii, la cele mai cumplite încercări de la Măr, încoace! mănânc foarte puţin şi muncesc foarte mult! nu contează, simt cum munca mă înnobilează, cum mă înalţă, cum mă transformă în statuie, cum îmi scoate muşchii demnităţii în ochii curioşi ai lumii!… şi, vorba aia, trebuie să am oleacă de gologani pentru Florica din colţ, că-i plac savarinele, şi ţigările americane… îi plac la nebunie “ceaiurile dansante”, unde invită şi unde vin tot felul de rapalăi cu alergie la muncă şi bibliotecă, unde se scălâmbăie tot felul de maimuţe şi paraşute care nu au citit nici măcar Păcală!… Sigur că da! mănânc foarte puţin, dar fumez de rup pământul, fumez cu hectarul mahorca mângâierii, beau cu cisterna cafeaua înţelepciunii!… şi citesc “Bătrânul şi marea”, ca să învăţ să rezist în bătălia cu iubirea! fiindcă aşa mi-o imaginez: ca pe un peşte uriaş, pe care mi-l devoră alţii! dar mie nu-mi vine să cred că Florica din colţ umblă cu fuse şi cu catrafuse strâmbe, chiar dacă la ceaiurile de mai sus se înfige prima la pupături, la hârjoneli şi la alte stricăciuni lumeşti!… Sigur că da! toată ziua şi toată noaptea îi scriu versuri “filozofice şi umane”, îmi impun s-o visez numai pe ea, s-o văd cum vine la poartă şi mă roagă să-i recit… pentru că, în viziunea mea “profetică”, nu există nici o Florică mai Florică decât Florica mea, la nici un colţ din toate colţurile drumurilor şi cărărilor destinului meu de damnat şi condamnat la dragoste eternă!… Sigur că da!… iată, chiar la miezul nopţii tocmai ridicate la cer, i-am scris un poem “zguduitor” şi “persuasiv” pentru sufletul ei lipit de statornica mea naivitate: “o salcie pe malul apei e credincioasă totdeauna/ aceloraşi tăcute valuri ale aceluiaşi pârâu/ şi nu-şi întoarce niciodată privirea-n urmă când furtuna/ vrea să-i aplece lunge ramuri spre altă curgere de râu!”… Abia aştept s-o revăd la “ceai”, să i-o recit şi să i-o dau, s-o fac praf pe Florica din colţ! şi să fiu tare pizmuit pentru sensibilitatea mea fundamentală!… Să vezi!

Autor: Ion Zimbru
Sursa: Viaţa Liberă Galaţi