“6 septembrie 1944. A început dragajul pe Dunăre, între Giurgiu şi Prahovo. La acţiuni a participat o grupare compusă din: remorcherele dragoare Gherdap (scufundat de mine la km 878), Amurg (scufundat de mine la km 1.098), Basarab (a dragat până în amonte de Belgrad) şi 14 şlepuri (6 româneşti, 2 iugoslave şi 6 sovietice).“(1)
———————————————————————————————————————————
Undeva, pe un fund de albie pustiu, un trup tânar de ofiţer de punte zăcea fără suflare. Cu ochii stinşi în apa Dunării şi părul răscolit de curenţii morţii privea tăcut lumea din adâncuri, sărutând cu buzele lui vinete mâlul rece şi gros al Patriei. Străpuns de schije, pierise, într-un război nedrept, pentru Ţară. Pentru Neam. Fără lumânare şi cortegiu. Din cei cinci, fraţi şi surori, plecase primul pe urmele tatălui său, fost perceptor la Fruntişeni.
Zile la rând, pe chei, o tânără crispată de durere scruta stăruitor fluviul furios. Valuri cenuşii izbeau zgomotos malul întunecat. Vântu-i încâlcea pletele negre ce-i cădeau pe umeri. Apa ticăloasă a Dunării il răpise pe cel mai iubit dintre pământeni. Din când în când, mintea-i fugea pe imaşul din Urzica.
Acolo, departe – în ţinutul Tutovei, înconjuraţi de părinţi, fraţi şi prieteni, Ea şi El, îşi împreunaseră mâinile şi sufletul cerând binecuvantarea Domnului şi a satului. Acordurile menestrelului Neculai Şapte-luni din Palerma, răsunau jucăuşe în codrii de pe dealuri; de la Fasola până-n Misa. Unul din fraţii mirelui, şofer pe batoză în sat, învârtea de zor o domnişoară. Fiica fostului prim-gospodar Şuşnea se-ntrecuse pe sine gătind vrute şi nevrute pentru toţi invitaţii. La primărie, cu prăjituri, cozonaci şi buchete de flori, în faţa primarului Stoian, făcură legământ pe veşnicie. O veşnicie ce avea să fie însă efemeră.
Acolo şi-atunci erau, acum şi aici, atât de departe.
Jumătate de an mai târziu, însoţită de doi sergenţi ai căpităniei portului Giurgiu păşea timid pragul satului. Lângă tăraşul porţii părinteşti un pietroi lunguieţ spălat de ploaie, tolănit într-un smoc de iarbă, îi hipnotiza chipul obosit de suferinţă şi drum. Îl dezlipi cu greu din pământul negru ca smoala, căutând sub el scrisoarea de-adio. Nu era acolo şi inima-i spunea că n-o să mai vină. Sau poate uitase poştaşul locul, se gândi ea, încercând pentru a mia oară să se-amăgească.
Într-o dimineaţă răcoroasă de primăvară, rânduia grădina decorată cu flori, pruni şi vişini de lângă prispa de lut pavată cu scânduri. Văruia trunchiurile copacilor împrejmuindu-le cu pietre; prăşea tufele de bujori roşu-carmin; înşira rânduri de flori în pământul jilav, de-a lungul aleii marginite de gărduleţul împletit din nuiele ce se oprea în poarta din drum; … când, … se trezi în mână cu două bucăţi de rocă rupte una de alta. Ca din senin lacrimile îi umeziră obrajii. Le luă, le uni pentru o clipă strângându-le cu nostalgie la piept, apoi, le îngropă cu grijă la colţul casei, la poalele unui arbuşt de trandafir.
———————————————————————————————————————————
Când îndeplinea una din misiunile de dragaj, o mină magnetică provoacă explozia şi scufundarea remorcherului dragor Amurg. În urma exploziei, tânărul ofiţer Costel Mocanu care nu împlinise douăzeci şi patru de primăveri, avea să dispară pentru totdeauna înghiţit de adâncurile fluviului neiertător. Trupul lui nu a fost niciodată găsit fiind înhumat într-unul din zecile de cimitire fără cruci de pe Dunăre. Din tot echipajul navei, au supravieţuit doar căpitanul Vasile Marinescu – Oţelu şi un marinar.(2)
În anul 1944, remorcherele dragor Gherdap şi Amurg au fost scufundate de mine magnetice iar valurile Dunării au înghiţit majoritatea membrilor echipajelor celor două nave. Ofiţerii şi marinari aflaţi în misiune de luptă au murit eroic în slujba Ţării.
Bibliografie:
(1) – Revista „Marea Noastră”, serie nouă, anul XX – nr. 4 (77), septembrie – octombrie 2010
(2) – Revista „Marea Noastră”, serie nouă, anul XIX – nr. 2 (71), aprilie – iulie 2009
Publicaţia „Marea Noastră” este revista Ligii Navale Române şi a fost fondată în 1931 de scriitorul botoşănean Jean Bart.
Autor: Florin Munteanu
Leave a Reply