Amintiri dintr-o lume pierdută (II)

În aprilie 1969 pe o aleea din faţa liceului, în apropierea statuii poetului Vasile Alecsandri echilibriştiii clasei a-XII-a F dădeau o reprezentaţie. Iată componenţa echipei: Brânză Leonard (inginer agronom), Pământ Neculai (profesor pensionar geografie), Felea Gheorghe (profesor de istorie pensionar), Filimon Maricel (fost muncitor cu înaltă calificare la uzinele Steagul Roşu Braşov).

Felea Gheorghe cel mai titrat dintre noi a fost Director la liceele Pechea şi Auto Galaţi, Inspector Şcolar General Adjunct, Inspector Şcolar Şef, Director în Ministerul Învăţământului înainte şi după 1989.

O carte poştală de la dirigintă noastră, domnişoara Ecaterina Faur, profesoară de limba latină. Fiecare dintre noi am primit această frumoasă amintire dar cu conţinut diferit. Pe a mea scria: Habes amicos, quei ipse amicos est. A fost un sfat care m-a ajutat în viaţă.
Ecaterina Faur a avut un deosebit tact pedagogic; titulatura de profesor emerit şi-a meritat-o pe deplin. Toate generaţiile care i-au trecut prin mână au considerat-o cea mai bună dirigintă din oraş. Mulţumesc soartei că m-a pus sub lumina minţii şi căldura sufletului unui asemenea om. La orele de diriginţie porneam de la subiectul prietenie şi ajungeam fără să ne dăm seama la discuţii despre Istoria Romanilor şi cultura lor. Un coleg, Postolache Iorgu din Bârlad, trecând prin Galaţi, trei ani mai târziu, a căutat-o şi a găsit-o pe buna noastră dirigintă şi i-a oferit toate florile florăresei de la colţul străzii, două căldări cu garoafe. Fostei noastre profesoară, de emoţie, i-au dat lacrimile.

În clasa noastră aveam şi mulţi sportivi, cu reale calităţi; sportivi care trebuiau să se antreneze uneori şi în timpul orelor de curs. Omul şi profesorul Ecaterina Faur i-a înţeles, susţinut şi încurajat cât a putut de mult. Dintre colegii noştri cu rezultate deosebite în sport menţionez pe Gaiţ Mihai. Avea chipul şi asemănarea actorului francez Jean Paul Belmondo şi era îndrăgit de colegi şi diriginta noastră. Mihai a fost un talent înnăscut. Era un handbalist şi baschetbalist deosebit. La handbal, când arunca la poartă, avea un moment unic când se menţinea în aer, într-un echilibru perfect, şi executa aruncări perfecte, extrem de precise. Nu a fost un elev excepţional la învăţătura dar a fost un sportiv talentat.

Seria noastră, a fost prima serie pe liceu cu doisprezece clase, prima serie cu bacalaureat la trei obiecte şi prima serie demixtată (erau doar clase de băieţi). În Galaţi la acea vreme, Liceul Trei era doar de fete.

La sfârşitul ciclului liceal banchetul l-am făcut la Cantina Studenţilor. Am invitat fetele de la Liceul Trei dar datorită acestor serii demixate toţi eram timizi şi timoraţi. Pur şi simplu, noi băieţii, nu aveam curaj să invităm o fată la dans. Abia spre sfârşit, am prins curaj. Faţa domnişoarei diriginte era toată un zâmbet.

Profesorul Ştefănescu Mario era un profesor de matematică foarte bun. Noi, fiind o secţie de umanistică, făceam doar oră de matematică pe săptămână. Dl profesor Ştefănescu se chinuia pentru a ne desluşi din tainele matematicii. El lua masa cu noi la internat. Fuma mult, a făcut o intoxicaţie pulmonară şi a ajuns la spitalul de boli infecţioase. În prima zi de vizită după internare, toţi elevii din clasă ne-am prezentat în grup la spital pentru a-l încuraja. Când ne-a văzut l-au cuprins lacrimile. Vroia să ne cuprindă cu mâinile pe toţi, dar nu putea.

Spanac românesc cu …

Într-o primăvară, la cantina din internat, ne ofereau aproape zilnic miel australian cu spanac românesc. Prânzurile s-au repetat atât de des încât toţi eram sătui până peste cap de acest fel de mâncare. Profesorul Ştefănescu, când ne prindea cu lecţiile neînvăţate sau cu greşeli, ne apostrofa ironic cu apelativul „spanac”. Spanacul ajunsese să fie detestat şi în clasă şi la cantină.

Portrete

Constantin Şotrocan a fost profesor de limba franceză, era un specialist în gramatica franceză. Ştiai „ci conditionnel” luai nota cinci, nu aveai probleme la franceză. Dar cine ştia atât de bine „ci conditionnel-ul” ? Era elegant, sever şi extrem de punctual. Sosea şi pleca odată cu sunetul de clopoţel.

Ivaşchievici Veaceslav, polonez la origine, era profesor de fizică. Extrem de muncitor, îţi pregătea singur experimentele, nu le lăsa în grija laborantei. Era extrem de sever la note. Vorbea româna cu un puternic accent polonez. Vorbele-i erau scurte şi elocvente – „Foarte bine biete. Foarte bine. Tu învăţat ai lecţia. Notă patru.” Corigenţa de pe vară, dacă nu ştiai fizică, era repetenţie sigură.

Colegul Ghibu Aurel era un gurmand feroce. Avea o prietenă de două ori mai mică. Noi o numeam „subţirica din vecini”. A fost un bun fotbalist dar s-a accidentat la piciorul drept şi a abandonat. A lucrat la Icepronav.

Povestea pietrelor de caldarâm

S-a asfaltat strada Coşbuc în Galaţi. Când am terminat lucrarea , la care au participat majoritatea liceelor din Galaţi, am revenit la internat şi cu o parte din pietre plasate în curtea mică a liceului. Aşa a vrut dl director din 1967. S-a schimbat directorul şi odată cu el şi locaţia pietrelor – în partea opusă lângă zidul tirului sportiv. Doi ani mai târziu s-a schimbat directorul din nou şi cum cititorul poate anticipa … şi locaţia pietrelor, după clădirea fostului atelier auto. Ce trebuie să ştie cititorul este faptul că directorii s-au schimbat des dar cei ce mutau pietrele dintr-un colţ în altul erau aceleaşi persoane – baieţii, de la ţară, din internat. Şi ca lumea să-nţeleagă mica poveste a pietrelor de caldarâm trebuie să menţionăm că băieţii de la ţară, obişnuiţi şi cu munca câmpului, au purtat pietrele prin curtea liceului cu o căruţă improvizată construită de ei!

Moş Spirache

Era un bătrân cofetar care avea chioşcul în curtea mică a liceului. Era expert în a produce şi vinde eclere şi baclavale udate cu bragă. Chioşcul lui primea curent de la sala de sport. Băieţii deştepţi din internat ca să mânânce un ecler gratis lăsau chioşcul lui moş Spirache, seara – când avea clienţi cupluri de la seral, fără curent electric, decuplând siguranţa de la panoul electric. Evident simpaticul personaj pentru a primi lumină venea la căminiştii care montau siguranţa la loc în schimbul a două echere.

Moş Adenauer

Era porecla portarului de la liceu. Mic de statură, cu faţă plină de zâmbet şi foarte politicos era îmbracat ca la carte, cu un costum bleomarin, cu epoleţi, şireturi galbene şi o puzderie de nasturi. Era un personaj îndrăgit de elevi şi trecătorii de pe stradă. A fost un personaj care prin costumul şi atitudinea sa emana plăcere şi bun gust. După 1967, acest gen de portar a fost înlocuit cu paza contractuală, tot portari dar îmbrăcaţi în uniforme de culoare închise, similare celor militare. Elevii nu i-au îndrăgit însă le-au găsit o poreclă pe măsură – „cărăbuşii”.

Uniforma

Era obligatorie. Costumul bleumarin, pantofi de culoare neagră sau maro, cravată neagră, camaşă albă sau bleuciel, şapcă cu emblemă şi emblema liceului şi numărul matricol atşate pe braţul stâng al cămăşii. Controlul se făcea de către profesorul de serviciu şi nu intra în şcoală nici un elev fără piesele de uniformă amintite. Mai yburau de la etaj şepci şi cravate dar în general respectam regulamentul.

Centrul de limbă şi literatură română condus de profesorul D. D. Şoitu

Era format din colegii noştri cu real talent literal. Printre ei cel mai bine cotat era Tudose Valentin care folosea cu uşurinţă limbajul de critică literară. A terminat Institutul Pedagogic Bacău şi este cadru didactic la Şcoala nr. 1 Lieşti.

Mai amintesc un om şi un obiect, pe Dumitru Stan şi materia geografie. De un calm deosebit dl prof. Stan îşi petrecea pauza pe holurile liceului. De la clasa unde a avut ore la cancelarie şi invers, sunetul clopoţelului îl prindea ieşind sau intrând în clasă. Odată m-a scos la lecţie la Carpaţii de Curburăşi m-a întrebat:

– „Pământ, ai fost în Vrancea?”
– Am fost domnul profesor pe Putna.
– „Şi ai fost cu vaporul?”
– Nu domnu profesor, am fost cu camionul.
– „Ahaaa!”

În toamna lui 1968 profesorul Costică Ciobotaru de Sociologie şi Economie Politică şi profesorul de istorie Mihai Istrate au organizat o excursie la muzeul Columnei lui Traian din Bucureşti. Primii paşi în sala unde era expusă columna i-am făcut pe vârfurile piciorelor de teamă să nu deranjez liniştea dacilor de pe metope. Din emoţie în emoţie am parcurs tot traseul expediţiei cu părul ridicat şi pielea de găină pe braţe. Este un muzeu extraordinar care ar trebui vizitat de elevi obligatoriu.
Cred că fară educaţie patriotică nu putem construi durabil în România, material şi spiritual.

Autor: Nicolae Pământ