Plec să mă duc pe costişă, după ciuperci, dimineaţă. În câteva cuvinte, ies din sat. Fiindcă aici, în Zimbru, toate casele sunt la marginea satului. Trec pe lângă ograda lui moş Fluture. Zăvozii bătrânului se dau la mine şi-mi zâmbesc subtil printre şipcile gardului. Se dumiresc repede că nu-s bun de mâncat şi mă lasă în plata domnului, căci domnul este bogat şi se ţine de cuvânt (la început a fost Cuvântul, nu?)…Între marginea satului şi vârful dealului cu ciuperci, plină de rouă şi troscot şi holeră, stă o vale (un fel de covată mioritică, cum zice prozatorul Ion Avram), un fel de alfabet al copilăriei (cum zice…am uitat cine zice). Valea se cheamă…Valea Zimbrului. Şi e aşa de frumoasă, încât îţi vine sa-o strigi, şi s-o iei acasă, şi să stai cu ea pe prispă, de vorbă, de bucurie sau degeaba!…E frumoasă ca o singurătate înclinată blând (semn de respect şi smerenie în faţa celui de Sus, dar şi la picioarele celor de Jos, care au sfinţit aceste locuri şi acum se uită la mine printre greierişuri, grâuri, ierburi şi ciocârlii). Seamănă cu Valea Rădeştiului, numai că e mai dulce, mai singură, mai aproape de Cer!…
Mai am puţin (de trecut o râpă plină cu şopârle, gărgăuni şi calul popii) şi ajung pe costişă, după ciuperci. Astea chiar se văd. Le văd (îmi spun şi mă bucur). Sunt multe. Am să umplu traista. Şi o să mâncăm pe săturate, cu toţii. Că suntem mulţi. Şi nu mâncăm aşa, des. Mâncăm aşa, mai rar. Mai ales mama. Mai ales tata. Aşa, ca să ne ajungă nouă, copiilor, să creştem mari, senini ca ochii lui tata, curaţi ca ochii mamei…viteji ca Prâslea cel voinic, cuminţi ca Fata moşului…şi să învăţăm şcoală!…ehei! ce şcoală! ce carte!…
Mai am oleacă (am trecut râpa de mai sus) şi am să mă pregătesc să încep să culeg ciuperci. Merg pe o cărare ondulată (doamne, câte cărări!) care porneşte de aici şi se opreşte acolo…sau nu se opreşte nicăieri, niciodată! Merg cu ochii pe jos, îmi aud paşii, îmi număr umbra…Nu merg cu ochii pe sus, că-mi dă cerul în ochi, ori poate să mă atingă vro bucată de veşnicie scăpată de sub control…şi să-mi curgă sânge din nas!…ori poate să mă vadă vreun om venit după ciuperci…şi să mă pârască la mama că umblu cu nasul pe sus, îngâmfat, pe costişă!…
Mai am câţiva paşi până încep să culeg. Uite, numai să întind mâna!… Şi văd o lacrimă. Şi mă opresc. Lacrima se uită la mine. Se uită şi tace. Mă uit la ea şi tac. Nici nu clipesc. Parcă vrea să-mi spună ceva, dar mă cunoaşte. Parcă vreau să-i spun ceva, dar o cunosc: este lacrima Mamei!
Autor: Ion Zimbru
Sursa: Viața Liberă Galați
Leave a Reply