Nu ştiu de unde îl are. Toată lumea vorbeşte că l-ar fi primit cadou. Unii (invidioşi) spun că l-ar fi cumpărat pe sub mână. Alţii (turnători) turuie că l-ar fi furat dintr-o rezervaţie. Ce mai tura-vura, nu se ştie exact cum şi de unde această doamnă şi-a făcut rost de acest animal de companie!
Cert este că rezervaţia cu un singur zimbru s-a trezit (brusc) fără zimbru într-o dimineaţă de primăvară. Responsabilii cu aceste specimene patrupede l-au căutat peste tot, dar nu l-au găsit. L-au strigat la cer şi la pământ, dar nu le-a răspuns nici un astfel de animal. Cum (pe ce nume) l-or fi strigat, iarăşi nu se ştie.
Într-adevăr, şi eu am auzit (într-o noapte) un strigăt (cu litere mici) adus de crivăţ, cu un timbru devastator, dar cald, cam aşa: zimbruleeeeeee!…zimbruleeeeeee!…dar am zis că am halucinaţii (mâncasem ciuperci)…într-o altă noapte, am zis că mi se pare (mâncasem rahat)…altădată, am zis că-s pălit de dambla (mâncasem borş)…şi gândeam: domnule, dar animalul ăsta nu are nume? ori nu şi-a găsit naşul de botez?…Oricum, animalul a ajuns şi văd că se comportă destul de omeneşte pe mâinile acestei superbe doamne care, iată, face ture cu el printre substantive proprii şi, mai ales, printre substantive comune!…Uite, chiar acum, în vârful furiei şi înarmaţi definitiv, căutătorii de la rezervaţia goală o iscodesc pe doamna zimbrului, în timp ce zimbrul doamnei mestecă oleacă de iarbă verde în dorul lelei şi se uită cu blândeţe ancestrală la această “comisie” care, iată, îi caută codul de bare pe sub coadă, îi răscolesc alea-alea…în ideea că poate-poate l-or recunoaşte după urmele loviturilor de bici şi de ciomag aplicate după gardul de sârmă ghimpată, pe vremea când era hrănit doar cu hlujani second hand şi adăpat doar cu apa în care se spălau boarfele familiei de îngrijitori animalieri…dar nu găsesc nimic, fiindcă strania doamnă a avut grijă să-i şteargă toate in/semnele “civilizaţiei” şi toate rănile lăsate de această civilizaţie a cuştilor, a lăcomiei, a lenei, a luxului, a laşităţii şi a dezdumnezeirii!…Mă duc să iau nişte buline de cap. Trec pe lângă natura vie cu doamnă şi zimbru. O salut ceremonios. Îmi răspunde la fel. Poartă rochie fără sfârşit. Animalul ronţăie gramatical o frunză de salcâm. Aş da orice, aş da chiar şi dreptul la ne/murire, numai să fiu în locul lui. Măcar o secundă. Zău!
Autor: Ion Zimbru
Sursa: Viaţa Liberă Galaţi
Leave a Reply